Duminică, acum două săptămâni, vreme frumoasă, iarna anunțându-se a fi încă departe, aşa că nu am ratat ocazia de a-mi încărca bateriile în cel mai puternic punct energetic din Argeş şi unul dintre primele zece din ţară. Adică la Mănăstirea Cetăţuia lui Negru Vodă, aflată în apropierea comunei Cetăţeni, pe frumoasa şi sălbatica vale a Dâmboviţei, pe şoseaua ce leagă cele două foste cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti, Câmpulung şi Târgovişte. Cât priveşte puterea energetică a acestui loc n-o spun eu, o spun cei care se pricep. Ceea ce vă pot spune eu este că acolo sus, pe stâncă, simţi cum sfârâie aerul, de parcă ai fi în apropierea liniilor de înaltă tensiune.
Zis şi făcut! Am mers întâi la mănăstirea de la Aninoasa, la Sfânta Liturghie. O altă mănăstire extraordinară! Nu vă ascund că vin aici de câte ori am ocazia pentru predica extraordinară pe care o ţine părintele Clement, stareţul Mănăstirii Slănic, care coboară în fiecare duminică aici și ține Sfânta Liturghie. Despre aceste lucruri însă, cu altă ocazie. De la Aninoasa am luat-o spre Câmpulung, pe vechiul drum al minerilor, practicabil încă, aş spune. În Câmpulung, ne-am oprit, bineînţeles, la Iepuraşul. Se spune că degeaba treci prin Câmpulung dacă nu te opreşti la Iepuraşul să deguşti celebrele merdenele cu brânză. O primă constatare: orașul e destul de animat, în lipsa industriei revenindu-și la vechea sa menire, aceea de furnizor de servicii: juridice, administrative, medicale, de educație și, de ce nu, de cultură. Așa că nu prea ai unde parca maşina, deşi e duminică. La Iepuraşul nici nu mai spun: se respectă regulile impuse de pandemie și e coadă în permanenţă.
În sfârşit, ieşim din Câmpulung şi ţinem dreapta spre Târgovişte. Altă constatare: nu mai e praful de altădată. Noile tehnologii aplicate pentru captarea prafului au readus la viaţă muscelele din jurul combinatului de ciment. La ieşirea din Cetăţeni, unde în 1595 s-a retras Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni, nu mai mergi mult şi ajungi la locul de unde începe urcuşul spre Cetăţuie, care, vă avertizez, nu-i chiar atât de uşor. Dar merită. Cărarea şerpuieşte printre stânci misterioase despre care nu ştii ce să crezi: sunt efectul eroziunii sau al mâinii omului? Deși este destul de frig, și la urcare și la coborâre vezi grupuri, grupuri, din care nu lipsesc copilași de cinci-şase anişori, dar şi bătrâni trecuţi bine de şaizeci de primăveri.
Citește și Lecția de istorie. Un erou adevărat
Când ajungi sus, gâfâind ce-i drept, efortul îţi este răsplătit cu vârf şi îndesat: întreaga vale a Dâmboviţei ţi se oferă în toată splendoarea ei! Mai mult decât atât, simţi că pluteşti… De la început eşti tentat să intri în bisericuţa rupestră ce dovedeşte o continuitate de cult care se măsoară nu în secole, ci în milenii. Prezenţa imaginii Cavalerului trac pe o stâncă din spatele aşezării este cel mai bun certificat de atestare documentară: cel puţin 3500 de ani. Un bazin săpat în stâncă pentru captarea apei pluviale este mai nou datat: din vremea dacilor. O biserică nouă, construită în stil maramureşean, redă contemporaneitatea locului, deşi e ca nuca în perete. În spatele cetăţii este renumita Vale a Chiliilor, unde şi astăzi se nevoiesc sihastri, pe care nu-i vezi decât la marile sărbători, veniţi să se spovedească şi să se împărtăşească.
Într-una din aceste chilii săpate în stâncă au fost descoperite moaștele Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel, canonizat de BOR în anul 2009. Cunoscându-și dinainte sfârșitul, marele monah și-a săpat singur mormântul în peștera unde se nevoia, încrustându-și în dreptul capului anul trecerii la cele veșnice: Ioanichie Schimonah, 1638. În primele decenii ale secolului XX, după mai bine de trei secole, au fost descoperite în peşteră sfintele moaște, binemirositoare, acoperite cu o pânză de păianjen.
La coborâre drumul e mai uşor. Pe cei care urcă îi încurajăm cu lozinca „Nu mai e mult”. În vale ne întâmpină cârduri de romi cerșetori, locuitori ai unei comunități așezate ilegal la poalele muntelui. Deși cercetările efectuate de arheologi ai Muzeului Județean de Istorie au scos la iveală urmele unei așezări dacice, nici până în zilele noastre nu s-a găsit o soluție legală și amiabilă de strămutare a comunității de romi, redându-se în totalitate circuitului turistic cel mai valoros ansamblu cultural-religios din județul nostru.
Şi când te gândeşti că o asemenea minunăţie este la o aruncătură de băţ de Piteşti…
Prof. dr. Cornel Carp
