„Dune”, în regia lui Denis Villeneuve, lansat la Festivalul de la Veneția, confirmă în sfârșit, după o serie de încercări fără succes, așteptările fanilor. Decorurile faraonice sumbre, navele uriașe, diforme, luptele dintre forțele binelui și răului care amintesc de bătălia de la Termopile, prezența la orice pas a simbolurilor inspirate din rădăcinile istoriei pot deruta spectatorul neavizat, care se așteaptă să vadă un Dubai la mărimea zece. El va constata stupefiat că lucrurile stau cam pe dos și, mai mult, după cei peste zece mii de ani scurși, nu se poate vorbi de o evoluție spectaculoasă, nici măcar pe linie tehnologică. Omul a rămas la fel de vulnerabil în fața forțelor răului.
Filmul rulează pe marile ecrane și la noi și îl recomand cu căldură nu numai fanilor literaturii S.F., deși atât cele șase romane ale lui Frank Herbert, cât și ”Fundația” lui Isaac Asimov sunt capodopere ale genului și nu trebuie să lipsească din orice bibliotecă. Aceasta și pentru provocările de ordin filosofic care transpar ușor din dantelăria specifică oricărei producții fantasy care își propune să nu iasă din spiritul capodoperei care a inspirat-o. Din această perspectivă, toată narațiunea este străbătută ca un fir roșu de ideea lipsei progresului în istorie. Acest fapt îi creează spectatorului o neliniște aproape metafizică.
Deși risc să fiu considerat pesimist, defetist sau chiar depresiv, voi încerca să dezvolt prin cât mai multe întrebări această temă: Există progres în istorie? Este real acest progres? Plecăm de la una din definițiile cele mai simple, dar și cele mai clare a progresului: evoluția de la bine la mai bine. După ce s-a reușit, după eforturi uriașe ale gândirii umane, să se elimine ideea evoluționismului (nu în totalitate), cel puțin din punct de vedere istoric putem afirma că nu există schimbare esențială în natura umană în etapele istoriei. Predispozițiile au ținut nu de natura umană, cât de specificul epocii.
Citește și Lecția de istorie. Generalul Burtălău
Progresele tehnologice, care ar ridica semne de întrebare la afirmațiile de mai sus, vor trebui considerate ca moduri noi, desigur, mai eficiente pentru îndeplinirea unor scopuri ce există de când lumea și pământul (cum spune o vorbă românească foarte profundă), respectiv achiziția de bunuri, curtarea unui sex de celălalt (mai nou de același sex, revenind în forță după aproape două milenii), goana după confort, depășirea concurenței prin orice mijloace, războaiele din ce în ce mai amenințătoare, eșecul democrației etc. Datorită telefoniei mobile s-a creat o posibilitate uriașă de comunicare. Dar cu ce preț?
Am descoperit, descurajați, că știința este neutră: va ucide pentru noi tot atât de rapid cum vindecă și poate distruge mult mai rapid decât poate construi.
Antichitatea și Evul Mediu, atât de blamate până nu demult pentru obscurantism, pentru că puneau accent pe mitologie și religie mai mult decât pe știință și putere, au fost mai înțelepte și mai echilibrate decât societatea în care trăim, aflată într-o goană nebună pentru a mări capacitatea tehnică cu orice preț, neglijând în mod criminal scopurile distructive.
Ne-am multipicat de sute de ori capacitatea de a afla și a transmite informațiile, dar ne invidiem străbunicii pentru liniștea ce le era tulburată doar de veștile sporadice ce nu depășeau granițele satului natal.
Așa-zișii „progresiști” sau neomarxiști (altădată, cel puțin la noi, puțini ca număr și destul de timizi, azi din ce în ce mai numeroși și mai vocali și la noi) ne propun insistent să ne emancipăm de sub dominația bisericii, dar nu propun în loc un alt tip de cod moral, independent de religie, instinctele primare de acumulare, violență și sex târând civilizația într-o mlaștină de lăcomie, crimă și promiscuitate, încât depresia devine boala secolului.
Totuși ne vom întreba: există o notă dominantă de progres care să se constituie în cimentul care leagă societățile și civilizațiile între ele? Da, există! Este moștenirea pe care o putem transmite generațiilor viitoare. Această moștenire este mai bogată ca niciodată. Din această perspectivă, trecutul încetează să mai fie o cameră a ororilor, ci trăiește ca un spațiu mental în care sfinții vor veghea ca oamenii de stat, inventatorii, savanții, poeții, artiștii, muzicienii și filosofii să transcedă moartea, conlucrând continuu pentru mântuirea noastră și a celor care vor urma după noi.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Plângea la şedinţele de guvern şi lătra la miniştrii săi
0 Comentarii