În anul 2000, regizorul american Ridley Scott a dat lovitura cu filmul ”Gladiatorul”, obținând nu mai puțin de treisprezece nominalizări la Premiul Oscar. La final a reușit să obțină cinci premii: pentru cel mai bun film, cel mai bun actor – Russell Crowe (dar lansând totodată un alt mare talent, pe Joaquim Phoenix), cea mai bună creație vestimentară, cele mai bune efecte vizuale și cel mai bun sunet. Succesul imens pe care l-a avut, aproape cinci sute de milioane de dolari încasări, s-a datorat nu numai recuzitei spectaculoase folosite, dar și faptului că s-a acordat o deosebită atenție prezentării cât mai veridice a vieții gladiatorilor, evitându-se numeroase clișee cărora le mai suntem tributari și astăzi.
În primul rând, nu toți gladiatorii erau sclavi. Mulți dintre ei, chiar sclavi fiind își recăpătau libertatea, devenind luptători profesioniști, ei fiind recompensați cu sume mari de bani pentru câștigarea unor turniruri. Teribilele încleștări începeau cu strigătul luptătorilor din arenă: ”Ave Caesar! Moritori te salutant!”, care s-ar traduce: ”Ave Caesar! Cei care sunt gata să moară te salută!”. Nimic mai onorant și mai plin de glorie decât să nu ai frică de moarte. Însă aceste lupte nu erau neapărat orgii înecate în sânge, ci dueluri atent orchestrate de arbitri cu experiență, capabili să ofere publicului însetat de sânge și violență, ceea ce-și dorea, și cu toate acestea să nu pună în pericol viețile gladiatorilor.
Primele imagini cu lupte de gladiatori datează din sec. IV î.Hr., popularitatea lor crescând constant, încât în sec. I î.Hr. pe teritoriul Imperiului Roman existau 186 de amfiteatre folosite în acest scop. Denumirea de gladiator provine de la gladius, sabia scurtă din dotarea armatei romane. În arene era folosit însă un pumnal cu o lamă nu mai mare de 30 cm, precum cel descoperit în cazarma gladiatorilor din Pompei, ceea ce dovedește că cele mai frecvente erau luptele corp la corp.
Gladiatorii, precum mulți sportivi din zilele noastre, erau cotați la un anumit preț, care creștea sau scădea ca urmare a victoriilor sau înfrângerilor suferite de aceștia. Un gladiator renumit era o investiție importantă pentru stăpânul său (ceva asemănător cu fotbaliștii lui Becali și nu numai). Pregătirea pentru luptă nu era doar personală, ci presupunea efortul unei întregi echipe alcătuite din medici, preparatori fizici, maseuri etc. Marile talente nu apăreau întâmplător, ci erau produsul unor școli de gladiatori renumite. Aceștia erau recrutați de tineri și urmau un parcurs care presupunea o disciplină de fier și un regim fizic extrem de dur, cu scopul de a dobândi o condiție fizică excepțională. Pentru a crește în greutate aveau o dietă bogată în carbohidrați, mâncând un fel de terci de orz (nu se descoperiseră steroizii pe care tinerii de azi îi papă cu strachina ca să arate ca ei).
Unii gladiatori erau atât de valoroși financiar, încât proprietarii le cereau arbitrilor să-i protejeze și să oprească lupta dacă erau prea obosiți fizic și riscau să fie răpuși.
Erau admirați datorită constituției lor atletice de către nenumărate doamne și domnișoare. Nume ca Eros, Narcis nu făceau decât să atragă atenția acestora. În sec. II d.Hr. pamfletistul Juvenal satirizează astfel o femeie din aristrocrație care își abandonase soțul fugind cu un gladiator: ”Fața lui era toată deformată, o cicatrice, o gâlmă imensă pe nas… Dar ceea ce iubesc femeile cel mai mult este sabia”.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Şarja de la Robăneşti
0 Comentarii