Anularea balului ce încununa festivitățile organizate cu prilejul împlinirii a șapte ani de domnie la 24 ianuarie 1886 din cauză că majoritatea invitațiilor fuseseră refuzate ar fi trebuit să constituie un serios semnal de alarmă pentru Alexandru Ioan Cuza. Deși cercul se strângea tot mai mult în jurul lui, refuza să creadă că poate fi înlăturat prin forță. Declarase în nenumărate rânduri că nu ține cu dinții de tron, că va abdica atunci când țara i-o va cere, dar, în viziunea sa, aceasta nu era o probabilitate pe termen scurt. Uitase, de altfel, că, în urmă cu șapte ani, la numirea pe tron a fost pus să jure că va abdica după șapte ani în favoarea unui prinț străin, „dintr-o țară nemegieșă cu România”, așa cum prevedeau hotărârile Divanurilor ad-hoc prezentate la Paris Puterilor Garante în 1858.
Opoziția față de derapajele lui Cuza se formase după lovitura de stat din 1864, care nu prevestea nimic bun pentru ceea ce își închipuiseră cei care se implicaseră în realizarea unirii, reușind să coaguleze în scurt timp forțe din ambele tabere, liberali și conservatori. Presa favorabilă lui Cuza a denumit-o „monstruasa coaliție”, pe de o parte pentru că reunea oameni politici cu viziuni politice diferite, dar și pentru că se considera că aceștia puneau în pericol stabilitatea politică a tânărului stat.
Cuza era bolnav. Viața dezordonată, alcoolul, nopțile nedormite și țigările (era un fumător înrăit) îi șubreziseră sănătatea. Liebrecht și Maria Obrenovici îi controlau aproape în totalitate deciziile. În interiorul clasei politice existau suspiciuni (nedezmițite nici până astăzi) că cei doi erau agenți ai unor puteri străine. Se știe că unirea fusese recunoscută doar pe timpul domniei sale; un asasinat sau o moarte prematură ar fi făcut să se dărâme întreg edificiul național construit cu atât efort în acei ani.
Trebuie adăugat și faptul că, la fel ca la început, cele mai importante decizii se luau în cadrul Lojei masonice „Steaua Dunării”, din care făceau parte majoritatea oamenilor politici ai vremii: C.A. Rosetti (la început unul dintre cei mai entuziaști susținători ai lui Cuza), Ion Ghica, Petre Carp, Ioan Cantacuzino.
Nici situația pe plan internațional nu era de loc favorabilă, Puterile Garante se destrămaseră, în timp ce Austria, Rusia și Turcia unelteau pentru îndepărtarea lui Cuza de pe tron și revenirea la situația dinaintea unirii. Abdicarea lui Cuza devenise, astfel, un imperativ major. Acest fapt transpare și din însemnările unuia dintre complotiști, Candiano-Popescu: „Interesul meu personal era ca dânsul să stea cât mai mult pe tron. Dar interesul meu nu se potrivea cu cel obștesc. Mie îmi mergea bine, țării însă îi mergea prost”.
Momentul abdicării din noaptea de 11/12 februarie 1866 a dat naștere la numeroase interpretări, dar iese în evidență prin penibilul său. Nu se putea o ieșire mai urâtă de pe scena istoriei a lui Cuza, dar o merita cu prisosință. Deși a fost avertizat, după cum spuneam, în nenumărate rânduri, nepăsarea proverbială a lui Cuza și-a spus și de data aceasta cuvântul.
Ofițerii de vânători care au intrat în iatacul lui Cuza l-au găsit în pat cu amanta sa, Maria Obrenovici, despre care unii istorici scriu că făcea parte din conspirație. I s-a permis să se îmbrace, soldații primind ordin să se întoarcă cu spatele. Demn de menționat este și faptul că în camera alăturată dormea Elena Cuza cu cei doi fii ai săi.
După abdicare, Cuza a mai trăit cu Maria Obrenovici până în 1870, când s-a îmbolnăvit grav. Acesta moare la 15 mai 1873, la Hotelul „Europa” din Heidelberg. Maria Obrenovici se sinucide în 1876, la Dresda, când află că are cancer. Elena Cuza a decedat la 2 aprilie 1909, la Piatra Neamț. I-a supraviețuit 36 de ani, fiind înmormântată cu onoruri naționale. Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici.
Prof. dr. Cornel Carp