Aducerea pe tronul României după aproape trei luni de tatonări și tentative nereușite a principelui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen a însemnat un succes istoric al clasei politice de atunci. O demonstrează cei 48 de ani de domnie și marile progrese făcute de România în toată această perioadă. La 10 mai 1866 venise pe tronul României exact opusul lui Cuza: un prusac adevărat, la care ordinea și disciplina erau la ordinea zilei și care, lucru foarte important, avea simțul demnității și onoarei, convins că face istorie de manual. La scurt timp, însă, după instalarea pe tronul României sub numele de Carol I, tânărul prusac a intrat în depresie când a văzut în ce hal de dezordine pluteau țara, cât și frumosul oraș de pe malurile Dâmboviței. A fost la un pas să abdice.
O problemă de importanță majoră care a trebuit rezolvată în perioada următoare a fost succesiunea la tron. Pe 27 august 1871 s-a născut prințesa Maria (Mărioara, Măriuca). Nu se putea un semn mai bun, chiar dacă articolul 83 din Constituția de la 1866 prevedea un moștenitor al tronului pe linie bărbătească (așa-zisa „Lege salică”). Speranțele s-au năruit, pentru că cei doi nu au mai putut avea urmași, la care s-a adăugat și tragedia morții Mărioarei la numai trei ani. În aceste condiții, la 21 noiembrie 1880 a fost încheiat așa-numitul Pact de Familie în urma căruia, câteva săptămâni mai târziu, Parlamentul îl proclamă pe Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold, fratele lui Carol I, ca moștenitor al tronului României. Aceasta în urma unor îndelungate discuții purtate de Carol I cu tatăl său, principele Carol-Anton, cu împăratul Wilhelm I, în calitate de șef al Familiei Imperiale de Hohenzollern, și cu cancelarul Otto von Bismarck.
La acea dată Ferdinand avea 14 ani. După ce a venit în țară, în 1881, cu prilejul festivităților prilejuite de transformarea României în regat, și-a continuat studiile liceale la Dusseldorf, cele universitare la Tubingen și Leipzig, urmând apoi Școala Militară din Kassel. În 1889 el se stabilește definitiv în România, trece la religia ortodoxă, urmând a fi pregătit să preia, atunci când va fi nevoie, tronul României. Acum o cunoaște pe Elena Văcărescu, prima favorită a reginei. Elena nu era o femeie frumoasă. Însă Ferdinand era, probabil, un admirator al lui Marcel Proust, care spusese „să lăsăm femeile frumoase pe seama bărbaților fără imaginație”. Elena Văcărescu l-a cucerit pe tânărul Ferdinand cu inteligența și cultura sa excepționale. Fapt confirmat prin parcursul ei ulterior de excepție. Idila devenise cunoscută de toată lumea și era sprijinită de romantica regină Elisabeta, tinerii logodindu-se în secret. O iubire imposibilă. S-a iscat un scandal de pomină, nici măcar regina neputând să-i mai acopere. Posibila căsătorie a celor doi dădea peste cap toate planurile pentru viitorul țării. Sunt celebre vorbele adresate regelui de către prim-ministrul Lascăr Catargiu: „Aiasta nu se poate, Maiestate!”. Lascăr Catargiu era moldovean. Astfel, romantica poveste de iubire a fost întreruptă cu brutalitate, Elena fiind exilată la Paris. Dar Ferdinand este din stirpea unchiului său, asumându-și cu stoicism îndatoririle ce-i reveneau în calitate de moștenitor al tronului.
În perioada următoare, mecanismul politic care-l adusese pe Carol I pe tronul României se pune din nou în mișcare, cu un scop la fel de important: căsătoria lui Ferdinand. Și din nou se trage lozul câștigător: minunata prințesă Maria, așa cum spuneam, nepoată a Reginei Victoria a Angliei și a țarului Alexandru al II-lea. O variantă mai bună nici că se putea. Avea 17 ani când s-a căsătorit cu morocănosul Ferdinand. A fost o nuntă ca-n povești…
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii