Biografia ei poate constitui fără doar și poate subiectul unui roman sau film de mare succes. Vom vedea că este, dacă vreți, cel mai bun exemplu ce ilustrează celebrul dicton al lui Napoleon: ”În ranița fiecărui ostaș stă un baston de mareșal”.
Hanna Rabinsohn s-a la 28 decembrie 1893, în comuna Codăiești din județul Vaslui, într-o familie de evrei români. Bunicul ei a fost rabin. Tatăl, de profesie haham (măcelar care tăia vite și păsări după prescripții ritualice mozaice), se numea Herșcu Rabinsohn, iar mama sa – Sara (Sura). La nașterea sa, tatăl său avea 35 de ani, iar mama sa – 30.
A început să studieze medicina la Viena, dar a întrerupt la scurt timp studiile, intrând în mișcarea socialistă, influențată de unul dintre primii ei iubiți, Heinrich Stenberg. La 27 de ani îl cunoaște pe Marcel Pauker, activist comunist, cu care se căsătorește. Îi va rămâne fidel ca nume, în rest purta aceeași povară ca și Carol al II-lea, numai că la femei povara purta o denumire cu rezonanțe antice, ”nimfomană”. Biografii ei mai băgăcioși rețin eforturile făcute de armata română pentru sprijinirea cauzei, de multe ori criticate de vajnica activistă ca fiind timide și palide.
Arestată de mai multe ori pentru activități politice ilegale, devine instructor al Cominternului cu specializarea pe mișcarea comunistă din Balcani. Ca membră a Partidului Comunist din România (din denumire rezultă clar că era o agentură a Rusiei Sovietice), militează pentru desprinderea Basarabiei de România.
”Tovarășa de fier”, cum a fost supranumită, un fel de Șoșoacă a anilor ’30 (cel puțin se pricepea la fel de bine la vocalize, chiar și în pat, după cum povestesc unii), la 47 de ani reușește un prim record: 40 de ani de închisoare. Nu va executa decât 4 ani, devenind un fel de bomboană pe colivă a gardienilor și nu numai, după care (mare greșeală!) este cedată rușilor, la schimb cu Ion Codreanu, vechi activist al unirii Basarabiei cu România. La Moscova se simte ca peștele în apă, călcând, cum se spune, pe cadavre și ajungând lidera ”facțiunii moscovite” a P.C.d.R.
Se reîntoarce în România pe tancurile sovietice, îmbrăcată în uniforma Armatei Roșii și începe ascensiunea fulminantă: în 1947 este numită ministru de Externe și viceprim-ministru în guvernul prezidat de Petru Groza. Marchează astfel un nou vârf demn de a intra în Cartea Recordurilor: este prima femeie din lume care deține această funcție guvernamentală.
Nu vrea să rămână datoare și le oferă rușilor, din funcția de ministru de Externe, Insula Șerpilor, un cadou mult apreciat de aceștia, chiar și în zilele noastre, după cum se vede.
În 1948, revista „Time” îi publică fotografia pe copertă, intitulând-o ”Cea mai dură femeie din lume”. Are grad de general și în subordine la pat sute de colonei români, care de care mai doritori în a-și evidenția meritele. Este parte integrantă a sloganului: ”Ana, Luca, Teo, Dej – bagă spaima în burghezi”, strigat din toți bojogii de sute de mii de proletari, înșelați amarnic că a sosit și vremea lor. În culmea gloriei, Ana nu bănuia că steaua ei va cădea în scurt timp. Vorba lui Băsescu: ”Adriane, nici nu știi cât de mic începi să fii…”.
Marea ei greșeală a fost faptul că a intrat în conflict cu liderul facțiunii din interior a P.C.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej. ”Vulpea din Carpați”, cum mai era denumit, acesta reușește să obțină de la ”Serenisim” un cec în alb privind lichidarea ”grupului moscovit”: Ana Pauker, Vasile Luca și Teoharie Georgescu.
Reușește și de această dată să se ”descurce” și să nu aibă soarta vechilor ei tovarăși de luptă: o rangă în cap (Ștefan Foriș) sau un glonț în ceafă (Lucrețiu Pătrășcanu). Moare în patul ei, de cancer la sân (blestem?), în București, la 67 de ani, adică în anul 1960. Reabilitată discret de Ceaușescu.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Povestea Eroului Necunoscut
0 Comentarii