Dreptul la legături personale (program de vizitare) cu minorul nu este un drept prevăzut de lege exclusiv în favoarea părintelui cu care nu are locuinţa comună, dimpotrivă, este un drept prevăzut de lege şi în favoarea copilului, căruia trebuie să i se asigure posibilitatea de a păstra legăturile personale cu fiecare dintre părinţii săi sau să i se respecte dorința clară de a nu se vedea cu unul dintre aceștia.
Astfel, copilul nu poate fi sancționat și obligat pentru că nu mai dorește să aibă relații personale cu unul dintre părinți, dar această dorință a sa este analizată cu ajutorului unui psiholog specializat, capabil să deceleze opiniile reale ale minorului de atitudinile condiționate de un eventual conflict de loialitate sau de manipularea părintelui căruia i-a fost încredințat copilul.
Sigur că autoritățile competente trebuie să acționeze cu celeritate, în sensul rezolvării acestor situații delicate care țin de viața de familie, și să asigure respectarea dreptului la viața privată și de familie și protejarea interesului superior al minorului.
În situația frecventa a executării silite a hotărârilor judecătorești care vizează legăturile personale cu minorul, atunci când executorul judecătoresc se lovește de opoziția minorului nu poate decât să constate că acesta refuză în mod categoric programul de vizitare și va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Reprezentantul instituției va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, adică judecătoria, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni.
Cererea se soluționează de urgență, în camera de consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunțată cu citarea părinților și, după caz, a persoanei la care se află copilul.
Deși legea prevede, în cadrul acestei proceduri, audierea minorului, pentru ca judecătorul să perceapă în mod direct versiunea acestuia asupra faptelor şi situaţiei, refuzul minorului de a-și exprima opinia în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc nu poate fi în niciun fel sancționat, întrucât copilul are, în această privință, dreptul, iar nu obligația de a se exprima în fața judecătorului.
La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanță va întocmi un raport pe care îl va comunica instanței, executorului judecătoresc și Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.
După primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executării silite, care, dacă în continuare nu va putea fi realizată din cauza refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanța competentă de la locul unde se află acesta, în vederea aplicării unei penalități.
Avocat Maria Cristina Leţu, doctor în Drept
