”La vederea românilor, afganii au crezut că s-au întors ruşii”

de | 6.09.2012 12:35 | Actualitate

# Povestește colonelul Panait de la Școala Basarab I din Pitești # Trei poveşti din teatrele de operaţiuni în Afganistan, Irak şi Kosovo. Pentru mulţi militari români – şi argeşenii nu fac excepţie –  misiunile în teatrele de operaţiuni ale Naţiunilor Unite, din Irak, Kosovo, Afganistan, Somalia sau Angola, reprezintă o oportunitate deloc de neglijat, atât din punct de vedere profesional, cât şi  material. Însă deloc de neglijat este şi pericolul la care își expun militarii viaţa, iar familiile care rămân în urma lor, aşteptându-i acasă cu speranță, dar și cu frica în sân, ştiu asta cel mai bine. Poveștile acestor slujitori ai patriei scot la iveală drame dar şi lecţii de viață pe care nu le poţi învăţa decât acolo unde pericolul îi înfrăţeşte pe oameni, indiferent de graiul pe care aceștia îl vorbesc. Pentru mine, ca ziarist, a fost emoţionant să ascult povestea a trei militari argeşeni, de la şcoala militară din Gura Trivăii, oameni care au reuşit să-şi câştige respectul şi aprecierea din partea colegilor de pretutindeni, în misiunile NATO din Afganistan, Irak sau Kosovo.

La granița cu Pakistanul

Pentru că este conducător al unei instituţii şi pentru că haina militară se cere onorată, comandantul Şcolii Militare de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Terestre „Basarab I” din Pitești, colonelul Ion Panait, trebuie să fie şi un model de bărbăţie şi curaj pentru elevii şi subalternii săi. Vreme de un an de zile, din iulie 2006 şi până în iulie 2007, acesta a fost consilier militar al Naţiunilor Unite, în Afganistan, în cadrul misiunii UNAMA (United Nations Assistance Mission in Afghanistan), adică misiunea ONU pentru Afganistan. Ca să fie selecţionaţi pentru această misiune, aplicanţii au avut de îndeplinit nişte criterii foarte stricte, ce ţin de cunoaşterea limbii engleze, de evaluarea dosarului de personal, de starea de sănătate fizică şi psihică. Alături de alţi 11 colonei, sub comanda unui general britanic, comandantul şcolii militare din Trivale a făcut parte dintre consilierii militari care se ocupau de pilonul politic al misiunii. “La vremea aceea, șeful misiunii era un britanic, el și încă două ajutoare stăteau la centru, în Kabul, noi ceilalți eram împărțiți în cele opt regiuni ale Afganistanului, regiuni în care împărțise ONU această țară, pentru a fi mai ușor de distribuit ajutoare și de rezolvat problemele oamenilor. Aceste opt regiuni au fost stabilite de ONU, însă  trebuie spus că Afganistanul are, în total, 22 de provincii. Inițial am fost numit în regiunea de sud-est, unde aveam trei provincii de administrat, aproape de granița cu Pakistanul, în localitatea Gardez, provincia Paktia.”, ne-a explicat colonelul Panait. După ce a stat vreo două luni în Gardez, în sud-estul Afganistanului,  generalul britanic l-a întrebat pe colonelul Panait dacă ar fi de acord să se mute în provincia Zabul, la nord de Kandahar, pentru a fi ofiţer de legătură între ONU şi NATO. Pentru asta, ofițerul argeșean trebuia să înfiinţeze, în reşedinţa Qalat a provinciei, un birou ONU, de a cărui coordonare urma să se ocupe personal. “Eu, cum am lucrat la ONU, intram tot timpul în contact cu populația civilă, cu administrația locală a provinciei respective, pentru că asta era una dintre datoriile mele, să le știu nevoile, să informez conducerea de la Kabul, pentru ca aceștia să poată lua măsuri. Afganii de aici fie nu aveau școli sau spitale, fie aveau probleme de altă natură, iar eu trebuia să informez săptămânal la Capitală. În echipa mea de asistenți aveam numai afgani, care erau angajați ai ONU și cu care colaboram”, precizează Ion Panait.

O carte despre România pentru guvernatorul din Zabul

La intrarea primului batalion românesc în Zabul, localnicii afgani au avut un şoc atunci când au văzut tehnica militară românească, ce semăna izbitor cu cea rusească. După ce fuseseră ocupaţi de sovietici vreme de 10 ani, afganii erau foarte circumspecţi în privinţa trupelor noastre, iar vederea pistoalelor-mitralieră Kalashnikov şi a TAB-urilor nu era deloc în măsură să le aducă mai multă linişte. Numai că firea prietenoasă şi deschisă a românilor, precum şi explicaţiile date localnicilor de către colonelul Panait, au mai potolit din spiritele agitate ale afganilor şi au reuşit să le înlăture din neîncredere. Ofiţerul argeşean le-a spus localnicilor că noi, românii, nu am ieşit niciodată peste graniţele ţării noastre pentru a cotropi vreun popor. Colonelul Ion Panait îşi aminteşte că i-a oferit în dar guvernatorului din Zabul o carte despre România, redactată în engleză, franceză şi română, din care demnitarul afgan citea cu interes şi discuta apoi cu colonelul argeșean despre ceea ce citise. “Ca să înţelegi mai bine România!”, i-ar fi spus guvernatorului comandantul şcolii militare din Trivale, atunci când i-a dat cartea. Feedback-ul din partea afganilor nu s-a lăsat mult aşteptat, pentru că administratorii regiunilor, satelor şi comunelor afgane au început să le explice localnicilor că românii care tocmai veniseră nu seamănă deloc cu rușii, ci îi ajută. “Timp de un an nu am avut nicio problemă, niciun atac serios, nici din partea insurgenților, nici din partea talibanilor.”, îşi aminteşte colonelul Panait. Totuși, după o vreme, ostilitatea băştinaşilor faţă de trupele Naţiunilor Unite a devenit atât de puternică, încât aceştia nu au mai ţinut cont către cine se îndreaptă. Multe naţiuni au început să-şi retragă trupele, iar atentatele au devenit din ce în ce mai dese. Asta s-a întâmplat pe la finalul misiunii în Afganistan a colonelului Panait, în 2007. Cât a durat misiunea, colonelul spune că nu a înregistrat niciun mort dintre oamenii săi, însă la circa trei săptămâni după plecarea sa din Afganistan un militar român din Curtea de Argeş a căzut la datorie, răpus de un dispozitiv artizanal ce a explodat la trecerea peste el a autovehiculului de patrulare în care se afla.

În Kandahar umbla numai în mașină blindată

Chiar dacă nu a înregistrat morţi sau răniţi printre oamenii săi, în timpul misiunii din Afganistan, Ion Panait povesteşte cu oroare despre o experienţă zguduitoare: “Singura dată când am văzut urmările unui atac, nu atacul în sine, a fost când eram în Kandahar, după ce-am plecat din Gardez, până să se înființeze biroul la Qalat. Atunci a trebuit să stau o lună în Kandahar. A fost cea mai dificilă perioadă a mea. Erau tot felul de atentate sinucigașe, localnicii își omorau guvernatorii pe care îi considerau a fi de partea americanilor sau a conducerii țării. Hamid Karzai, președintele lor, era considerat omul americanilor. Aveau loc tot felul de atentate sinucigașe împotriva coaliției de guvernare, împotriva forțelor de poliție interne, ale lor, sau împotriva armatei lor. Kandahar a fost cea mai dificilă perioadă pentru că, deși stăteam într-un hotel, și acolo erau condiții de trai mai bune, mă costa jumătate din misie numai cu cazarea. Eram transportat numai cu mașină blindată de la acel hotel până la sediul ONU și în timpul unui astfel de transport am văzut urmările unui incident, ale unui atac sinucigaș asupra unei coloane canadiene. Atentatorul se aruncase cu o bicicletă plină cu dinamită într-unul din transportoarele armatei canadiene. Dar transportorul era blindat și cele mai multe victime au fost din rândul populației civile, în mare parte copii, care se afla pe marginea drumului. Atunci a fost singurul moment de cumpănă… vă dați seama, n-am putut să fotografiez, a fost zguduitor. De altfel, zilnic erau astfel de atentate în Kandahar.”

Instructaj despre obiceiurile afganilor

Pentru a se familiariza cu modul de viaţă şi obiceiurile localnicilor, foarte diferite de cele ale europenilor, colonelul Ion Panait a urmat, în primele cinci zile ale misiunii, un instructaj despre obiceiuri, religie și gesturile pe care nu trebuie să le faci, despre cum să te comporți, cum să-i saluți și ce să eviți la afgani. Cu un lucru nu a reuşit totuşi să se familiarizeze acolo: cu hrana foarte picantă şi modul de a se hrăni al afganilor, direct cu mâna din castron. A refuza hrana oferită de un afgan ar fi însemnat o gravă insultă pentru acesta. Motiv pentru care, cu tact şi delicateţe, argeşeanul nostru a invocat unele deranjamente digestive şi a preferat clasica omletă. Chiar dacă nu s-a dat înapoi de la a gusta şi din carnea de cămilă sau de capră. Misiunea din Afganistan nu a fost singura de acest fel pentru comandantul din Trivale, ci a fost precedată de o altă misiune externă, de această dată în Irak.

***

Poveste din Irak: „N-a mai rămas din el decât tatuajul de pe mâna stângă”

Un alt militar de la școala militară din Trivale, subordonat al colonelului Panait, este plutonierul adjutant Adrian Manda. Acesta a fost, vreme de șase luni, ofițer de stat major în cadrul comandamentului multinațional central-sud al Națiunilor Unite în Irak. Avea baza exact în zona Muzeului Babylon, situat la circa 100 de km de Bagdad. În perioada februarie – august 2004, subofițerul a activat în cadrul structurii de personal a comandamentului, unde se ocupa de centralizarea documentelor pentru cei care veneau sau plecau în/din teatrul de operațiuni, a documentelor pentru conferirea de medalii, de certificate de participare pentru misiuni, de apreciere a cadrelor care lucrau în comandament, dar și de întocmirea documentelor răniților, decedaților sau dispăruților în misiune. „Cu localnicii nu prea aveam interacțiune, pentru că totul era gândit pe modul de reconstrucție, a fost imediat după ce s-a terminat războiul din Irak, după ce fusese prins Saddam Hussein și abia atunci totul începuse să se reconfigureze. Erau probleme zilnice, cu demonstrații, cu atacuri. Atacurile, dacă nu erau zilnice, tot se petreceau din 2 în 2 zile”, explică Adrian Manda. Subofițerul își amintește de o experiență dramatică, ce i-a marcat memoria, cu atât mai mult cu cât era vorba de un camarad: „Am sărbătorit Ziua Geniștilor români și am stat la masă cu o grămada de români. Un ofițer slovac era foarte fericit pentru că îi născuse soția și abia aștepta să ajungă acasă. După câteva zile, a participat la asanarea unui poligon. A explodat o mină și n-a mai rămas din el decât tatuajul de pe mâna  stângă. Cu oricare militar cu care te cunoști în teatrul de operațiuni, pe care îl știi și apoi îl pierzi, e dureros.” Tragedia ofițerului slovac l-a făcut să se gândească mai mult la faptul că și el are un copil, care își aștepta nerăbdător tatăl să se întoarcă acasă. Pentru misiunea din Irak, plutonierul adjutant Adrian Manda a fost decorat de Președintele României cu ordinul „Bărbăție și Credință” și a obținut aprecieri de serviciu foarte bune de la ofițeri ai mai multor naționalități.
Adrian Manda își mai amintește că la sosirea în Irak, pe 19 februarie 2004, temperatura era de 30 de grade Celsius, iar la lăsarea serii a crescut până la 57 de grade Celsius la umbră. „Numai că acolo aerul este uscat, nici măcar nu transpiri din cauza asta”, a adăugat imediat subofițerul, văzându-mi stupefacția.

***

Lecţie de omenie de la sârboaice

Plutonierul major Mihai Vlad, și el tot de la Școala Basarab I din Pitești, s-a întors de circa o lună din misiune. Spre deosebire de colegii săi, colonelul Panait și plutonierul adjutant Manda, Mihai Vlad a fost în teatrul de operațiuni din Kosovo.
Tot ca ofițer de stat major, ca și colegul său Manda, însă la comandamentul KFOR. „Ne ocupam cu însoțirea oficialităților, a șefilor de structuri, a jurnaliștilor străini.”, ne-a spus Mihai Vlad, care a adăugat că în Kosovo militarii trebuiau să fie extrem de precauți, pentru că situația se putea schimba foarte rapid, de la un zâmbet prietenos, la un bolovan aruncat pe la spate asupra lor. „Unii localnici te primesc cu zâmbetul pe buze şi te aplaudă, însă tot aceiaşi oameni, după ce ai trecut, iau piatra de jos şi o aruncă după tine. O simplă grimasă, un răspuns greşit al unui singur om poate să schimbe radical totul. Pentru că acolo sunt arme. Toţi militarii de acolo erau membri KFOR. Nu avea nimeni de unde să ştie că eu sunt Vlad din România. Unii localnici nu ştiau nici măcar după drapel că sunt din România.”, mai spune subofițerul.  Plutonierul major relatează că una dintre zonele de conflict se afla în nordul orașului Mitrovica, unde sârbii blocaseră trei poduri, pentru a împiedica accesul albanezilor și al trupelor de poliție internațională EULEX. Însă, dincolo de ura și lipsa de înțelegere a localnicilor, gesturi de o rară frumusețe l-au impresionat pe argeșeanul nostru. El relatează despre omenia unei sârboaice care, deși i se oferise un serviciu foarte bine plătit, similar unei slujbe de director de bancă centrală, ea a refuzat oferta, preferând să se dedice ajutorării și oferirii de hrană oamenilor sărmani. Femeia și-a creat un ONG, finanțat prin donații, unde veneau oameni indiferent de etnie și se așezau împreună la aceeași masă, lăsând deoparte orice aversiune. Subofițerul continuă să îmi povestească despre alte gesturi, impresionante prin simplitatea și decența lor. Unul dintre acestea a fost cazul unor măicuțe de la o mânăstire sârbă, cărora comandamentul KFOR s-a oferit să le doneze un autovehicul VW Touareg, folosit, reparat, însă nicidecum uzat. Măicuțele nu au vrut să-l accepte, motivând că, indiferent cât valorează autovehiculul, nu pot circula cu el, atâta timp cât există oameni care n-au ce mânca. Însă pentru că promisiunea trebuia respectată de către donator, autovehiculul scump a fost înlocuit cu un altul, chiar mai bun decât Touaregul, însă nu la fel de luxos, iar acesta a fost în cele din urmă primit de către măicuțe.

***

Solda variază între 70-90 euro pe zi

Inevitabil, curiozitatea de reporter m-a împins să-i întreb pe cei trei militari cu care am vorbit în documentarea acestui reportaj cam care este solda pe care o primesc lunar pentru astfel de misiuni. „Sumele sunt diferenţiate şi după teatrul de operaţii, şi după gradul de pericol al fiecărui teatru de operaţii. Pleci cu mai multe idei: pleci pentru că ești militar şi pentru asta suntem pregătiţi, pleci pentru profesionalizare, pleci pentru că primeşti un ordin şi eşti militar şi-l execuţi şi, nu în ultimul rând, şi pentru partea financiară. Am fi ipocriţi dacă am spune «Pe mine nu mă interesează banul», a recunoscut Mihai Vlad. Astfel am aflat că sumele variază între 70 și 90 euro pe zi, iar asta înseamnă între 2100-2700 euro lunar.
Material realizat de Adriana Gândilă

Distribuie!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii