Primesc raportul, domnule colonel. Mai știi să iei poziția de drepți? Capul sus, privirea înainte, umerii pe aceeași linie, pieptul bombat, pântecul supt, mâinile de-a lungul trupului, peste șolduri cu palmele înăuntru, picioarele drepte, călcâile lipite, 45 de grade între vârfurile cizmelor.
Colonelul Ion Bratu. Cel dintâi pas în armată a fost al soldatului neinstruit. Apoi din grad în grad, comandant de grupă, de pluton, de companie… Sergent, locotenent, căpitan, colonel… Drumul pe care călcau obligatoriu și generalii cei mari…
În ce oraș, domnule colonel? În ce cazarmă? În ce comandament?
În munte. În cort. În baracă. Hrană rece. Așteptam bucătăria pe roate. Am cunoscut și sala de mese sub cerul liber. Îmi ploua în gamelă…
Drumul în viață?
Au fost mai multe. Dar Transfăgărășanul, de-ar fi fost numai el, ar fi fost de ajuns. E drumul care m-a dus până dincolo de nori. Ploua sub picioarele noastre și deasupra eram în soare. În zilele senine, privirea aluneca peste dealuri și câmpie până la marea cea mare.
Dar Ion Bratu nu era pe atunci ofițer superior, cu stele sau trese pe epoleți. Și nu trecea pe un drum făcut. Transfăgărășanul, drumul ce se cățăra pe munți, era de el și de camarazii săi făcut. El este unul dintre constructorii „Căii Sacre”. De la roabă și de la lopată, de la proiectare și comandă.
Nu vă întreb, domnule colonel, câți inamici ați doborât, dacă ați cucerit cazemate, dacă ați doborât avioane, dacă ați distrus tancuri, dacă ați auzit ropot de mitralieră, dacă ați cunoscut mirosul de dinamită…
Inamici, avioane, tancuri, tunuri, nu a fost cazul să lupt. Răpăitul de mitralieră l-am cunoscut în cântecul perforatoarelor. Dinamită, sute de tone…
Documente, nu vorbe!
Transfăgărășanul se legitimează prin caracteristici și particularități tehnice și funcționale pe măsură: 91.5 km lungime (traseu cu bandă dublă), peste 150 de serpentine, 27 de viaducte și poduri, 830 de podețe, 13 copertine, 6 tunele. Se remarcă, de asemenea, volumul mare de lucrări executate: peste 3 milioane 800 metri cubi terasamente, peste 250 de mii de metri cubi de ziduri de sprijin din piatră, peste 300 de mii de metri cubi fundație din piatră spartă, peste 275 de mii tone de asfalt. Este de ajuns?
Mulțumesc pe oricine…
Dar n-avem cum să măsurăm și să cântărim efortul, dăruirea, speranța, satisfacția…
Transfăgărășanul este în totalitate creația specialiștilor, inginerilor, proiectanților și constructorilor români. Fără alte academii și perfecționări decât facultățile de specialitate în țară și șantierele noastre. În amfiteatrele Politehnicii, în Școala de poduri, șosele și căi ferate, pe șantierele Acnita-Botorca sau Bumbești-Livezeni…
Cum se simte un om care a construit Transfărăgășanul, domnule colonel?
În primul rând, nu mă simt singur. A fost ceva ca în Olimp, cu titanii umăr la umăr. Ori pe unde trec, oriunde mă duc, îi iau cu mine pe generalii Nicolae Mazilu, Constantin Tănase, Ion Belici, pe coloneii Tudor Dodu, Dumitru Duran, Ion Tuică, Gheorghe Zamfir, locotenentul Ștefan Curcă, pe caporalul Pavel Finta…
Stați puțin, faceți-mă să înțeleg, nu ați pronunțat decât nume de gradați. Transfăgărășanul a fost făcut de militari?
Da, pe tronsonul cel mai dificil, de la coada lacului de acumulare de pe teritoriul comunei Arefu din județul Argeș, până la Arpașu de Jos, în județul Sibiu, peste cei mai înalți munți din România. Două regimente de geniști, din Alba Iulia și Râmnicu Vâlcea, în detașamente care lucrau în schimburi de câteva luni. Am fost unul dintre ei. Soldat neinstruit, muncitor necalificat, ofițer, șef de punct de lucru, șef de șantier. În tot timpul, am colaborat cu o seamă de constructori ai șantierului hidroenergetic, antreprenorul general. Tunelul de la Bâlea, lung de 887 de metri, aflat la 2042 metri înălțime, a fost de ei construit.
Mulțumiri? Avansări la „excepțional”, decorații, ordine, medalii și, mai presus de toate, satisfacția că am fost de folos țării. Și mândria de a fi fost ctitorii unei opere nemuritoare pe care o numim VIA SACRA.
(Prof. Marin Ioniţă)
