# Vârful presei argeşene, pe cel mai înalt vârf din România.
Pe 15 august 2014, în al patruzeci și șaselea an al vieții mele (vai de ea, netrebnica, după cum ar spune pustnicul), mi-am depășit o limită pe care nu mă credeam capabil s-o depășesc. Am atins, și nu cu gândul, ci cu talpa, Moldoveanu, cel mai înalt vârf montan din țara noastră. Era de Sfântă Mărie și la sfârșitul zilei purtam deja o altă pălărie: cea a unui biruitor.
Care a fost primul lucru la care m-am gândit atunci când am călcat stânca, la 2544 metri altitudine? Că sunt un om nedrept de norocos din moment ce am avut șansa să ajung până aici în compania băiatului meu. Primul gest reflex a fost să-l îmbrățișez pe Andrei, care acum, la 16 ani, e mult mai înalt decât mine și imediat am dat filmul vieții cu vreo zece ani înapoi: eram undeva la Albena, în Bulgaria, intrasem în mare și valurile ne izbeau moderat, iar el era un țâr de copil și se agăța cu disperare de gâtul meu, de parcă rămăsesem ultimii doi oameni de pe pământ. Același sentiment mi s-a repetat acum, pe Everestul României. Noi doi, tată și fiu, singuri în antecamera cerului, pe un spațiu zgârcit, de doar câțiva metri pătrați. Doar viața a inversat rolurile: eu parcă eram acum un țâr, iar el un uriaș.
De cinci, șase ori, am fost la un pas să renunț
Gata însă cu sentimentalismele! Am escaladat Moldoveanu pe traseul care pornește dinspre Valea Rea. La opt dimineaţa fix am lăsat mașinile, ne-am luat rucsacele în spinare și am trecut de stâna lui Burnei. N-aveam exact idee la ce everest de efort mă înham, că altfel renunțam. Într-un fel e chiar recomandat să nu despici firul în patru înainte de o astfel de expediție, înțelegând prin asta să nu faci exces de documentare, că riști să te inhibi și nu mai pleci. Trebuie doar să ai încredere în tine și în cineva care a mai urcat pe munte la o asemenea altitudine. În cazul meu, persoana în care am avut încredere și care a avut răbdare cu mine s-a numit John Brănescu. Urcase în mai multe rânduri pe Moldoveanu, era deja inițiat și m-a luat cu școală. Mi-a deturnat permanent atenția, ca să nu clachez. Am vorbit de copii și de viață, legată c-un fir de ață, mi-a recitat din Scrisoarea III, dacă vă vine să credeți, ba chiar și din Sergentul lui Vasile Alecsandri, când obosisem peste poate, mă înroșisem la față mai ceva ca Peneș Curcanul și ajunsesem să urc pe Șaua Viștei în patru labe. O bibliotecă de cărți motivaționale nu mi-ar fi fost mai de folos, comparativ cu tactica folosită de John Brănescu. Mai ales că traseul e unul de caznă pentru cineva aflat la prima experiență. Am vrut să renunț de cinci sau șase ori, mi se părea un iad și o nesăbuință la ce m-am înhămat. Norocul meu e că sunt introvertit și am amânat de fiecare dată să exprim acest lucru. Iar asta m-a ajutat. Însă John m-a simțit de fiecare dată când eram gata să-mi arunc prosopul și a lucrat la psihicul meu, ca la manual.
Patru tineri au atins 2527 m și apoi au renunțat
Iată și un exemplu de renunțare inexplicabilă, că doar nu vorbim din filme. La 2527 m, am întâlnit patru tineri care, după ce au atins vârful Viștea Mare (al treilea ca înălțime din România), cu puțin înainte să intre pe crevasa care face legătura cu Moldoveanu, au abandonat. Lui John Brănescu nu-i venea să creadă, chiar a încercat să-i întoarcă din drum explicându-le cât de aproape sunt și că s-ar putea să nu mai aibă o a doua șansă în viață, și tot n-a reușit. Mai aveau câteva sute de metri până să ajungă pe Moldoveanu, însă au renunțat. I-a speriat porțiunea de traseu cea mai accidentată, într-adevăr, cu zone de infarct, unde trebuia să treci de pe o stâncă pe alta ținându-te de lanțuri de siguranță montate de alpiniști în acest sens. Dacă n-ai nervii suficient de tari, cât să nu privești în hăul de sub tine, ești pierdut. Cine a urcat pe Moldoveanu înțelege că nu e vorba de nicio exagerare. Plus că sunt porțiuni unde n-ai altă soluție decât să te cațeri în patru labe, de pe o stâncă pe alta. Sau să cobori la fel. Pentru că și coborâtul e un iad, în sens invers de data asta, pavat cu stânci și cu pietre sparte pe care, dacă nu le fixezi bine sub picior, riști să te prăbușești. În hău, în varianta cea mai proastă sau să faci entorsă sau fractură și să suferi cumplit, în varianta norocoasă. Doar pentru cine n-a trăit o asemenea experiență, coborârea e o relaxare, un fel de ”Răsună Valea” în care tu cobori voios și mândru, nevoie mare, de ce ai putut reuși. Dimpotrivă, dacă te afli la prima experiență, coborâtul ți se poate părea mai infernal chiar și decât ascensiunea: corpul îți e inundat de o sfârșeală vecină cu moartea, apoi ți se înmoaie genunchii și ai din nou tendința să renunți. De data asta, nu la a mai urca, ci la a mai coborî. Nu mai poți. Vrei pur și simplu să te abandonezi acolo, pe stânci, și să pui astfel punct calvarului. Trăiești sentimentul că te-ai întors în iad și că e o prostie ce ai făcut, deși, cu doar câteva ore înainte, la cota 2544, te simțeai stăpânul lumii, pe acoperișul lumii. N-ai însă încotro și tragi de tine, până la finiș. Abia ajuns jos îți revii din coșmar și realizezi performanța de care ai fost capabil. Și începi să socoți, cu trufie, că România are circa 20 de milioane de suflete și că 99,9% dintre acestea nu vor urca niciodată pe Vârful Moldoveanu.
Vârful presei din Argeș, pe vârful cel mai înalt din România
Odată ajuns la 2544 metri, mi-am ținut o promisiune făcută atât managerului ziarului și totodată asociatului meu, Cristian Vasile, cât și colegilor de redacție. Aceea că voi reuși să escaladez Moldoveanu ca să montez un banner cu Jurnalul de Argeș, prin care să marcăm 20 de ani de la înființare. Acesta a fost visul nostru într-un an aniversar: ca vârful presei din Argeș să poată fi ”citit” și pe vârful cel mai înalt din România, la cota 2544 m. Acum pot să vă mărturisesc că doar acest vis m-a ținut în priză în momentele dificile în care am fost tentat să abandonez. ”De ce să renunți, acum, Grigore? Nu e păcat? Vei mai trăi încă 20 de ani, ca să-ți poți împlini, la 66, un vis pe care ți-l refuzi acum?”. Aceasta e întrebarea care m-a ajutat. Și m-a salvat.
Patru ore la urcat, alte patru la coborât
În cifre statistice, am urcat și am coborât de pe Moldoveanu în opt ore. Am plecat de la bază, de la Valea Rea, la opt dimineața și am atins cota 2544, undeva în jur de 12 și 15. Am poposit pe vârf circa 40 de minute, răstimp în care am montat bannerul, am făcut poze, am mâncat două sandvich-uri și am sporovăit de una și de alta. Pe lângă noi, cei șapte din grup, mai erau încă vreo 15 turiști pe vârf, la fel de victorioși și la fel de dornici de a-și imortaliza succesul în instantanee foto, ca și noi. Printre ei și câțiva străini, cehi, polonezi, unguri. Două cupluri, primul din Cluj, al doilea din București, și-au făcut cereri în căsătorie. Emoționante momente. Când am montat banner-ul aniversar cu Jurnalul de Argeș, câţiva dintre cei prezenți m-au felicitat, iar alții m-au pozat. M-am simțit ca pe covorul de la Oscar, dacă îmi este permisă o aroganță. Apoi am făcut cale întoarsă, începând coborârea. La cinci după amiază, după alte patru ore, eram la bază. Coborâsem din nou pe pământ. Colegul meu Cristian Vasile (al patrulea de la dreapta la stânga) mă aştepta la bază cu brânză proaspătă şi mămăligă de la stâna lui Burnei.
Reportaj realizat de Gabriel Grigore
