Un nume aflat și acum în memoria celor care au trăit pe viu câștigarea primului titlu național al lui FC Argeș, la capătul sezonului 1971-1972, este cel al lui Marcel Pigulea, un fundaș dreapta de mare calitate ajuns acum la venerabila vârstă de 81 de ani. Am deschis împreună cu acesta cutia cu amintiri.
„Din păcate, s-au schimbat vremurile, nu mai e fotbalul de altădată”
Domnule Pigulea, urmăriți meciurile echipei FC Argeș? Elevii lui Bogdan Andone au evoluții din ce în ce mai bune în actuala ediție de campionat, se află pe un drum bun.
– Sunt la curent cu rezultatele echipei FC Argeș, care sunt oscilante. Nici teren propriu nu mai are acum, dar vor veni și vremuri mai bune, eu am această convingere. Nu am avut ocazia să-i cunosc personal pe toți antrenorii pe care i-a avut, doar pe Constantin Schumacher îl știu, l-am avut elev la lotul național de juniori. Îmi pare rău de situația în care se află FC Argeș, este în liga secundă; o echipă care nu are stadion nu are identitate. Când spui Pitești, spui Nicolae Dobrin. Din păcate, s-au schimbat vremurile, nu mai e fotbalul de altădată.
Uitați-vă la juniorii noștri… în loc să fie ei promovați, aducem în față jucători din alte țări. Fotbalul românesc este intoxicat de surogate din Africa, de jucători de mâna a doua. Aceștia au ajuns să fie titulari de drept în echipele din primul eșalon, și atunci este o mare problemă. Unde să mai joace ai noștri? Jucătorii străini vin prin intermediul unor impresari, iar aceștia își cer și ei drepturile, și uite cum ajunge fotbalul nostru să promoveze numai „bălării”, în timp ce produsul autohton este ignorat în totalitate. Promovarea unor fotbaliști de pe alte continente este o „frână” în calea afirmării și dezvoltării tinerilor români.
Ați făcut parte din echipa de aur a lui FC Argeș, alături de care ați câștigat și un titlu național, în sezonul 1971-1972. Cum ați ajuns la FC Argeș?
– Am venit în anul 1968, după ce am terminat Institutul de Educație Fizică și Sport din București. Am primit repartiție la Pitești și am acceptat cu mare drag. Jucam pe vremea aceea la Sportul Studențesc, fiind coleg de echipă cu Florin Halagian și Mircea Lucescu. La Dinamo Pitești era Leonte Ianovschi, un om de calitate și un profesionist în adevăratul sens al cuvântului, iar președintele clubului era, de asemenea, tot un om valoros, Puiu Rapaport. Titi Teașcă, antrenorul de atunci al Argeșului, m-a adus la Pitești, unde am stat până în anul 1974, când am plecat la Reșița. Am petrecut ani formidabili în Trivale, jucând alături de fotbaliști de excepție și având la timonă oameni care cunoșteau foarte bine meserie. Atunci se juca un fotbal frumos, veneau foarte mulți oameni pe stadioane. Mă uitam, zilele trecute, pe o fotografie veche, când am câștigat titlul cu FC Argeș, și mi-au dat lacrimile. În spatele nostru era o mare de oameni, câtă frunză, câtă iarbă… Era o adevărată plăcere să joci cu stadionul plin, iar FC Argeș era o echipă foarte iubită nu numai în județ, ci în toată țara. Veneau oameni să ne vadă. La noi juca un fotbalist fără pereche, Nicolae Dobrin. Când juca „Gâscanul”, se umplea stadionul până la refuz, era un spectacol veritabil.
„Nu vă puteți da seama cât îmi lipsește Dobrin. Mă uit pe poze și nu-mi pot stăpâni lacrimile ”
Știu că v-a legat o prietenie strânsă de Nicolae Dobrin, sunt sigură că aveți multe amintiri. Vă rog să-mi povestiți una dintre acestea.
– Gicu Dobrin mi-a fost naș de cununie, am fost ca frații. Nu vă puteți da seama cât îmi lipsește acesta, mă uit pe poze și nu-mi pot stăpâni lacrimile. O amintire cu Gicu Dobrin? Am atâtea!!! Vă voi relata una amuzantă. Eu m-am născut în apropiere de Strehaia, localitatea unui fost mare jucător, Rodion Cămătaru, iar lui Dobrin îi plăcea să vină acolo, la mine acasă, unde făceam niște paranghelii de ne afla toată lumea. Părinții mei găteau, făceau grătare, nu duceam lipsă de nimic. Era un domn care ne cânta la țambal, Manole, care avea un picior mai scurt, și lui Gicu Dobrin îi plăcea enorm să-l asculte. Ne cântau lăutarii, era petrecere mare când mergeam la Strehaia! Într-o zi, Gicu i-a spus lui Manole că îi va cumpăra un țambal, dar numai dacă se va urca în dudul care era în fața casei mele. Zis și făcut! Dimineața, când ne-am trezit, cine credeți că era în dud și ne cânta? Manole… Noi n-am crezut că poate să urce acolo, ținând cont de faptul că avea un handicap.
Vă mai amintiți când ați câștigat primii bani din fotbal?
– Generația noastră nu juca pentru bani, ci de plăcere și pentru a-i încânta pe suporteri. Să știți că noi câștigam bine, nu ne lipsea nimic, aveam de toate. Nu eram cei mai bogați, dar pentru noi conta faptul că eram răsfățați de suporterii noștri, care erau senzaționali. Știți cât de mult ne prețuiau? E ceva ce nu vă pot spune în cuvinte, e dincolo de cuvinte.
Gândiți-vă că erau jucători care predau ore de educație fizică și sport în școli, dar jucau și fotbal. De exemplu, în această situație eram eu și Bebe Barbu. Ambele meserii le exercitam cu plăcere, cu pasiune, puneam suflet în tot ceea ce făceam. Noi, cei din generația mea, nu am fost obișnuiți cu jumătăți de măsură, dădeam sută la sută în tot ceea ce aveam de făcut.
Ce calități și ce defecte aveți?
– Sunt cinstit, credincios și imparțial, am simțul umorului. Gata, m-am lăudat! În ceea ce privește defectele, nu-mi place să pierd, sunt încăpățânat și am prea mare încredere în oameni.
„Ouăle fierte îmi ies cel mai bine!
Știți să gătiți?
– Nu sunt expert, soția se ocupă de toate. Fac friptură, omletă, dar nu ciorbă sau cine știe ce preparate sofisticate. Însă ouăle fierte îmi ies cel mai bine!
Un vis rămas neîmplinit ?
– Că nu am îmbrăcat niciodată tricoul echipei naționale, era Sătmăreanu atunci titularul postului pe care evoluam eu, cel de fundaș dreapta. Ce-i drept, eu am debutat târziu în Divizia A, la 25-26 de ani, ca și cum aș fi avut 20 de ani.
Cum v-ați cunoscut soția?
– Pe Aurelia, soția mea, am cunoscut-o pe stradă. Nu am agățat-o, nu era așa pe vremuri, ci am zărit-o, mi-a plăcut și m-am străduit s-o abordez cu eleganță și cu rafinament. M-au atras la ea naturalețea, blândețea și sinceritatea. Cu aceste calități m-a cucerit. Avem împreună un copil, pe Adrian, care a jucat și el fotbal. Acesta este căsătorit cu fiica unei legende a Craiovei Maxima, Ion Oblemenco. Avem și o nepoată minunată, în vârstă de 11 ani.
Vă rog să transmiteți un mesaj suporterilor echipei FC Argeș.
– Să fie alături de echipă, să aibă încredere că lucrurile se vor așeza și la Pitești, să iubească în continuare echipa și să nu uite foștii fotbaliști care au scris pagini frumoase din istoria acestui club.
Citește și La ceasul amintirilor. Doru Toma: „Am luat istoria bătrânilor noştri şi am dus-o mai departe”
Citește și La ceasul amintirilor. Tănase Dima: „FC Argeş a fost prima mea dragoste”
0 Comentarii