Pe 5 ianuarie 1945, la Pitești, vedea lumina zilei Constantin Radu, unul dintre fotbaliştii descoperiți de Leonte Ianovschi. După ce l-a văzut jucând, acesta l-a luat de mână şi l-a dus direct la antrenament. „Extremă scrie pe tine”, i-a zis răspicat nea Lenci, apoi s-a apucat să-l „șlefuiască”. Era rapid, dribla şi centra excelent.
A debutat în Divizia A la doar 18 ani, în ediţia de campionat 1964-1965. A intrat definitiv în galeria marilor jucători ai echipei argeşene după memorabilul meci cu francezii de la FC Toulouse. În tur, piteştenii pierduseră cu 0-3. În meciul retur, în minutul 90, era 4-1. Francezii erau calificaţi, graţie golului marcat în deplasare. „Burtilă” făcuse cel mai bun meci al său, marcase două goluri, iar gândul că echipa lui va rata calificarea în sferturile Cupei Oraşelor Târguri nu-i dădea pace. În minutul 90, Radu I a executat cornerul în urma căruia Ţurcan a înscris golul 5, care a calificat Argeșul.
A cucerit cu FC Argeș primul titlu de campion, în sezonul 1971–1972, reușind să scoată lumea în stradă. În acel sezon, din 30 de meciuri, a jucat în 27 de confruntări şi a marcat 9 goluri. Tot el este cel care a marcat golul lui FC Argeș în deplasarea de la Madrid, în returul cu Real.
Un accident grav, suferit într-un meci de pregătire cu Steagul Roşu Braşov, l-a constrâns să renunțe la cariera de jucător. Avea 32 de ani, dintre care 12 îi dăruise echipei FC Argeş. După retragere, a îmbrăţişat cariera de antrenor.
După o lungă luptă cu o boală necruțătoare, a plecat să completeze galeria de aur a lui FC Argeș, pe 16 mai 2020. Avea 75 de ani…
A lăsat un gol imens nu numai în sufletele suporterilor argeșeni. Familia a fost și este zdrobită de durere, iar aici ne referim strict la soția Ana, o figură emblematică a educației din Argeș, profesor de chimie timp de 50 de ani, la cei doi copii, Răzvan și Dragoș, și la familiile acestora. Fostul fotbalist are și trei nepoți minunați, care-i duc numele cu mândrie mai departe, Nicholas, Timeea și Ioana.
Ana, soția regretatului Constantin Radu, și-a dedicat întreaga carieră didactică predării chimiei, formând generații de elevi pasionați de această disciplină.
De o eleganță aparte, soția lu Constantin Radu a acceptat să ne povestească mai multe momente de referință petrecute alături de una dintre legendele fotbalului argeșean.
Cât de mult a reprezentat FC Argeș pentru soțul dumneavoastră?
– Mult, nu a cunoscut limite dragostea soțului meu pentru clubul care l-a format. La noi în familie iubirea pentru FC Argeș s-a transmis din tată-n fiu. Cei doi copii, Dragoș și Răzvan, au fost și sunt cu sufletul alături de culorile alb-violete. Să-i vedeți cât de tare suferă când rezultatele echipei nu sunt cele așteptate de ei…
Pe soțul dumneavoastră l-a legat o prietenie strânsă de „Prințul” din Trivale.
– Așa este, au fost foarte apropiați. Au trăit multe amintiri plăcute, atât în teren, cât și în afara lui. Erau la Voineasa, în cantonament, și Gicu avea o frică teribilă de câini. În misiune se afla acolo cumnatul meu, care era ofițer, și i-a vizitat unde erau cazați. Avea câini de antrenament cu el, iar Dobrin a coborât cu greu din cabană pentru a vorbi cu cumnatul meu, deși se cunoșteau. Gicu era Gicu, un om aparte, un sufletist incurabil, un fotbalist genial, făcea atmosferă plăcută oriunde mergea. Și cu soția lui m-am înțeles excelent, iar prietenia noastră este nealterată și după zeci de ani. Și cu Dorina, soția regretatului Bebe Barbu, păstrez legătura. Mergem toate, o dată la două-trei luni, la restaurant, și ne amintim de clipele memorabile de odinioară, retrăim acele episoade, depănăm amintiri, ne întrebăm ce-ar fi fost dacă… Anii au trecut cu repeziciune, dar amintirile sunt vii în sufletele și în inimile noastre. Parcă ieri s-a întâmplat totul.
Citește și La ceasul amintirilor. Sergiu Moisescu: „Halagian mi-a dat două palme şi m-a trezit”
„Nu ne-am certat niciodată”
Când și cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?
– S-a întâmplat în anul 1971, terminasem primul an de facultate, la București, și venisem în vacanță, acasă. Eram cu unchiul meu cu mașina și am oprit în parcare la magazinul Trivale. Am coborât, apoi m-am răzgândit și, fiind obosită, am preferat să nu merg la cumpărături. Lângă mașina unchiului era parcată cea a lui Constantin Radu. Atunci am făcut o confuzie și am deschis autoturismul lui Radu. A rămas uimit și m-a întrebat dacă vreau să merg cu el. I-am răspuns cu nonșalanță: „Unde să mergem, pe Lună?” Între timp, a venit unchiul meu, microbist înfocat, l-a recunoscut pe Radu, au făcut cunoștință și apoi ne-am văzut de drumurile noastre.
Ne-am reîntâlnit în vacanța următoare, eu eram în anul al doilea de facultate. Așa a fost să fie, destinul ne-a adus împreună. Reîntâlnirea a fost, de fapt, o întâlnire a sorții. Ne-am căsătorit pe 17 februarie 1973, iar naș ne-a fost doctorul ginecolog Antonescu.
Noi am fost o familie în care buna dispoziție și înțelegerea au dominat. Ne-am iubit necondiționat, a fost o binecuvântare de la Dumnezeu căsnicia noastră. Nu ne-am certat niciodată, nu am adormit vreodată supărați, dar am comunicat foarte mult, tot timpul.
A fost dragoste la prima vedere, ne-am completat perfect: el era timid, eu eram foarte vorbăreață. L-am iubit necondiționat. Când era bolnav, voiam să-i dau zile de la mine să mai trăiască…
Răzvan, fiul nostru cel mare, îmi zicea că, dacă povestesc cuiva ce viață minunată am dus alături de soțul meu, nu mă va crede. Radu era de o blândețe, gingășie și bun simț ieșite din comun, el nu jignea pe nimeni. A fost un om de pus la rană.
Noi glumeam mult, eram mereu cu zâmbetul pe buze. Mergeam cu el în piață și îi ziceau oamenii: „Să trăiți, domnule profesor!” Eu îl tachinam și îl atenționam să nu uite că eu sunt profesoară, el este doar fotbalist.
În altă ordine de idei, înțelegerea și respectul au fost secretele căsniciei noastre. În anul 1990, când au avut loc alegerile prezidențiale, eu eram susținătoarea lui Rațiu, iar soțului meu îi plăcea de Iliescu. Țin minte că le-am dat câte 10 lei băieților noștri pentru a-l vota pe Rațiu… Atunci am avut o discuție în contradictoriu, dar nimic serios.
Defectul major al soțului dumneavoastră a fost…
– Era prea bun cu oamenii, era un însingurat, nu era foarte prietenos. Dar nu pentru că era vreun arogant, ci pentru că era sfios, timid.
Când ați trăit cel mai greu moment alături de soțul dumneavoastră?
– Când a avut acea accidentare gravă. I-a rupt piciorul Ioan Nagy, nașul fostului jucător Marius Lăcătuș. N-am cum să uit ziua de 14 aprilie 1975. Diagnosticul a fost crunt: fractură deschisă de tibie și peroneu. A avut oasele fixate cu șuruburi. Eu eram în sesiune, am suferit enorm. Am rămas cu o frică aparte, așa că nu am dorit ca băieții mei să joace fotbal, dar ei tot de sportul rege au fost atrași. Nu am fost niciodată pe stadion când jucau copiii. Mi-a fost teamă. Răzvan, băiatul cel mare, a jucat la Scornicești și a avut ghinionul de a suferi ruptură de ligamente; era student, în acea perioadă, la Facultatea de Electronică și Telecomunicații.
Dragoș, fiul cel mic, a absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport. Copiii noștri au îmbinat perfect utilul cu plăcutul, le-a plăcut cartea și sunt foarte mândră de ei.
„Taci, te rog frumos, vrem să urmărim în liniște meciul și să fim atente la faze!”
V-a plăcut fotbalul de la început?
– Nici vorbă! Mergeam la meciuri și stăteam lângă soțiile lui Dobrin și Pigulea, Gica și Aurelia, dar ele știau regulamentul, spre deosebire de mine. Eu nu înțelegeam nimic și Gica îmi spunea: „Taci, te rog frumos, vrem să urmărim în liniște meciul și să fim atente la faze!”. Eu habar nu aveam. Jucasem baschet în timpul facultății, așa că aveam tangență cu lumea sportului, dar despre fotbal nu știam chiar nimic. Am fost componentă a echipei de baschet a Universității din București. Am absolvit Facultatea de Chimie, anul acesta s-au împlinit 50 de ani…
Sunteți cadru didactic. Un sfat pentru elevii de astăzi aveți?
– Să învețe zi de zi, să se autodepășească, să nu se mulțumească niciodată cu jumătățile de măsură și să creadă tot timpul în visurile lor. Să-i respecte pe cei din jur și să fie corecți. Ca profesor, am 50 de ani de carieră didactică, 46 de ani am predat la Liceul „Ion Cantacuzino” și patru ani am fost profesor la Colegiul Tehnic „Costin D. Nenițescu”.
Copiii și nepoții dumneavoastră au fost atrași de chimie?
– Deloc nu le-a plăcut, li s-a părut foarte grea și de neînțeles această disciplină. I-am lăsat în pace, nu i-am forțat. Eu am iubit foarte mult în liceu chimia și limba română. Am avut numai 10. I-am fost dirigintă și copilului meu, lui Dragoș. Avea teză la chimie, în clasă era o liniște deplină și, la un moment dat, băiatul meu a spus: „Mamă, cum fac aici?” Au râs toți colegii. S-a împotmolit la o problemă și nu mai știa cum s-o rezolve. Am fost un cadru didactic dur, exigent; dacă nu eram așa, nu aveam rezultate cu copiii. Soțul meu a absolvit Facultatea de Automobile Rutiere, a vrut să renunțe în anul 1, dar nu l-am lăsat. I-am zis: „Radule, când copiii vor fi la școală, în catalog se va scrie ocupația părinților și va figura la noi așa: mama – profesoară, tata – muncitor. Îți convine?”. Când era la facultate, eu l-am ajutat să se pună la punct cu matematica, în primul an. Era foarte inteligent, copiii l-au moștenit.
Când mergea în deplasare cu echipa, știa ce să-mi cumpere, mereu îmi dăruia cadouri pe care le alegea cu mult bun gust. Îmi aducea ținute complete, care se asortau impecabil, era foarte meticulos. Mi-a adus inclusiv un costum în culorile clubului Real Madrid, ceva senzațional. La nașterea băieților noștri, mi-a dăruit câte un inel.
Gătea vreodată soțul dumnevoastră?
– Da, el făcea cele mai bune chiftele și șnițele, iar la grătar era maistru. Am fost o familie unită și răsfățată de Dumnezeu. Ne-am respectat rudele, nu am făcut diferențe. Vă rog să-mi permiteți să mai adaug ceva care m-a marcat profund. Când a murit soțul meu, preotul, care fusese copil de mingi când soțul meu juca fotbal, a ținut un discurs emoționant. A spus: „Eu l-am cunoscut pe răposatul și știu că nu a adus niciodată în viața aceasta necaz cuiva, doar bucurie a dăruit oamenilor. Să nu ne întristăm pentru un om care a răspândit doar lumină în jurul său”. Mi-au dat lacrimile. Când juca la FC Argeș, toți știau că soțul meu nu avea cum să facă blat, să trântească vreun meci… Doamne ferește! Era foarte cinstit, nu l–au interesat niciodată banii, a jucat de plăcere și pentru că a iubit publicul din Pitești. Dar și oamenii l-au iubit pe soțul meu. A fost o dragoste reciprocă…
Citește și La ceasul amintirilor. Cornelia Halagian: „FC Argeş a fost marea dragoste a soţului meu!”
0 Comentarii