În urmă cu cinci ani, s-a stins din viață fostul mare fotbalist Viorel Turcu, jucător emblematic al echipelor FC Argeş, Dinamo, FC Olt şi Steaua. Viorel Turcu are trei titluri de campion în palmares (cu FC Argeș, Steaua și Dinamo) și a jucat împotriva lui Maradona, în anul 1982, într-un amical disputat, la Rosario, Argentina – România.
Viorel Turcu avea 60 de ani… viaţa i-a dat multe lovituri, însă a rezistat de fiecare dată, găsind puterea de a renaște din propria cenușă precum pasărea Phoenix. A devenit mai puternic cu fiecare lovitură pe care o primea de la destin. Avea o voință de fier de a lupta în orice moment cu fiecare provocare, datorită faptului că sportul l-a făcut să aibă o mentalitate de învingător. Avea ambele picioare amputate din cauza unui diabet sever instalat în 1996. În 1984, Viorel Turcu şi-a pierdut fiica, care avea doar o lună, din cauza condiţiilor din spital, iar soţia i-a murit în 2015.
A fost component de bază al echipei FC Argeş, ieşind campion în 1979, după memorabilul meci câştigat pe Dinamo, cu 4-3. La FC Argeş, Viorel Turcu a evoluat în 86 de meciuri, marcând 10 goluri. A jucat de 12 ori pentru echipa națională a României și a marcat un gol.
Am depănat amintiri cu Cătălin, singurul fiu al fostului mare fotbalist.
În vârstă de 43 de ani, acesta este jandarm la o unitate militară din București și este căsătorit cu Nicoleta. Cătălin Turcu are o fiică din prima căsătorie, Cătălina Maria, în vârstă de 13 ani, pe care o răsfață ori de câte ori are ocazia.
Domnule Cătălin Turcu, cât de mult a iubit tatăl dumneavoastră clubul din Trivale?
– Deși a evoluat și la alte echipe, să știți că FC Argeș a ocupat mereu un loc aparte în inima tatălui meu. Mereu stăteam de vorbă și-mi povestea de vremurile frumoase petrecute la Pitești. Tata are peste 300 de meciuri jucate în primul eșalon și peste 100 de goluri înscrise.
Cum să nu iubească acest club din moment ce la FC Argeș a început să joace fotbal. Nu știu dacă multe persoane cunosc faptul că tata a jucat prima dată rugby, la un club din Pitești. La 14-15 ani s-a apucat de fotbal, l-a selecționat nea Lenci Ianovschi, l-a găsit în curtea școlii. Avea 15 ani când a mers la primul antrenament pe un teren de fotbal, iar Leonte Ianovschi i-a spus: „Copile, în doi ani vei ajunge fotbalist și vei debuta la echipa mare a lui FC Argeș!”. Ceea ce s-a și întâmplat. Din 1976 a jucat la juniorii lui FC Argeș, apoi la tineret, iar în 1979 a luat titlul cu piteștenii. Tata e argeșeam, iar eu am buletin de Pitești. L-a plăcut foarte mult domnul Florin Halagian și l-a promovat la echipa mare. Meciul de debut al tatălui meu, în prima echipă a Argeșului, a fost contra Politehnicii Timișoara, în anul 1978, când a și marcat. A fost un debut cu gol.
De la FC Argeș, care erau cei mai buni prieteni ai lui Viorel Turcu?
– Să știți că FC Argeș a fost o familie, toți erau prieteni, nu existau orgolii între ei. Ieșeau în oraș toți. Nașul meu este Chivescu, fostul coleg al tatălui meu, un om deosebit, am o relație specială cu acesta. Pe vremuri, exista onestitate între jucători, erau prieteni în adevăratul sens al cuvântului, falsitatea nu-și avea locul și rostul. Să știți că tata a fost prieten la cataramă cu inegalabilul Nicolae Dobrin. Îmi spunea că „Gâscanul” a fost cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor. Tata a fost coleg cu Balaci, la FC Olt, cu Hagi, la națională. Dar zicea că Dobrin era fabulos… Dacă-l trezeai la miezul nopții și îl puneai să joace fotbal, te dribla fără probleme, cu ochii închiși, pe masă chiar, avea un spirit al anticipației de nedescris. În teren, Dobrin îi zicea mereu tatălui meu: „Viorele, tu pleacă, pentru că te găsesc eu, cu poarta goală în față, iar tu marchezi imediat!”.
În altă ordine de idei, tatăl meu a jucat și împotriva lui Diego Armando Maradona, într-un joc amical, în America de Sud. Ceva de nedescris era acel jucător: la încălzire ținea mingea pe cap, jongla o jumătate de oră și nu-i cădea, era lipită de el… dădea mingea cu efect la 10-15 m și venea înapoi. Colegi cu tata la națională erau atunci, printre alții, Andone, Balaci, Klein, toți erau șocați de ceea ce vedeau, totul părea ireal, dar era cât se poate de adevărat! Era ca un butoi atomic, chiar dacă fundașii noștri încercau să-l lovească, tot ei cădeau. Maradona avea o masă musculară și o tehnică ieșite din comun.
Citește și La ceasul amintirilor. Sergiu Moisescu: „Halagian mi-a dat două palme şi m-a trezit”
„Cel mai trist moment – decesul surorii mele”
Când a trăit Viorel Turcu cel mai trist moment din viață?
– Tata a avut o viață foarte grea, cu drame în adevăratul sens al cuvântului. A fost obligat să fie puternic, nu a avut încotro, soarta nu i-a dat altă variantă. Dar a reușit să fie un jucător bun, iubit de public.
Cu o perseverență de fier și o determinare absolută, tata a reușit să facă față cu brio eșecurilor, dar să nu vă imaginați că sufletul nu îi era sfâșiat de durere.
Un simbol al puterii gândirii pozitive și al încrederii în sine, acesta a fost tatăl meu, iar povestea sa de viață, o mărturie excelentă a faptului că oricând se poate continua, chiar și atunci când destinul nu-ți oferă nicio șansă, iar moartea reprezintă cea mai bună opțiune. I-au fost mereu alături tatălui meu sora sa, Ioana, și rudele din partea mamei.
Cel mai trist moment al întregii familii a fost decesul surorii mele, care a murit când avea o lună și jumătate, acum peste 40 de ani. Eu aveam un an și jumătate, nu știu amănunte decât din relatările părinților mei. O chema Andreea Mădălina, a făcut pneumonie în spital și medicii nu au putut s-o salveze. Pe vremea aceea, tata juca la Steaua și, din cauza morții surorii mele, a plecat la Dinamo, voia să facă o schimbare, simțea că se sufocă… Dinamo avea nevoie de un atacant și a fost împrumutat în Ștefan cel Mare. A mai fost propus pentru Dinamo și Gabi Balint, dar tata a insistat să meargă el. Singura condiție a fost să nu joace în meciul direct.
A fost Viorel Turcu un tată dur?
– Deloc, a fost însă extrem de exigent. Niciodată nu m-a bătut, m-a învățat să fiu atent la viață, pentru că nu este așa cum cred eu, nu mai sunt oamenii de calitate care erau pe vremuri. Prieteniile adevărate nu mai există, acum totul este pe interes, din păcate. Este foarte important să ne bazăm doar pe noi, să nu așteptăm ajutor sau încurajări de la prieteni.
Tata mi-a oferit o copilărie foarte fericită, am avut la discreție totul. Aveam dulciuri și fructe din belșug și îmi plăcea să le împart cu alți copii. Părinții mei se bucurau mult când vedeau cât de generos sunt.
Știți cum s-au cunoscut părinții dumneavoastră?
– Tata și mama au format o familie foarte unită, iar secretul căsniciei lor a fost încrederea. S-au iubit foarte mult. Din păcate, mă doare sufletul că nici pe mama n-o mai am, s-a prăpădit cu cinci ani înaintea tatălui meu. Am suferit enorm… Mama avea 52 de ani când a murit.
Părinții mei s-au cunoscut în liceu, mama era cu trei ani mai mică. Cum a văzut-o în prima zi pe eleva Elena, n-a mai scăpat-o din ochi, a fost dragoste la prima vedere pentru amândoi. În ziua în care m-am născut, tata a debutat la echipa națională a României, era Mircea Lucescu antrenor. Se întâmpla pe 24 martie 1982, contra Belgiei, în deplasare, dacă nu mă înșel, în preliminariile Campionatului European din 1984. A aflat pe aeroport, la întoarcere, că are băiat. Juca la FC Argeș pe vremea aceea.
„Pescuitul și călătoriile, printre pasiunile tatălui meu”
Ce pasiuni avea Viorel Turcu?
– Pescuitul și călătoriile. Îi plăcea la nebunie să vadă lucruri și ținuturi noi, îi plăcea să viziteze și să afle despre culturile altor popoare. Să știți că tatăl meu a respectat pe toată lumea, nu-i plăcea să judece oamenii, dimpotrivă, dacă-i putea ajuta, o făcea cu sufletul și total dezinteresat, nu voia nimic în schimb.
La pescuit mergea cu cel mai bun prieten, Helmuth Duckadam, și în tinerețe, dar și la bătrânețe, erau de nedespărțit. Mergeau pentru atmosferă, pentru socializare, pentru a se simți bine și a-și aduce aminte de vremurile de odinioară.
O altă pasiune, dar culinară, să-i spunem așa, era ciorba de burtă, era topit după ea. Îi plăceau și preparatele tradiționale românești.
Două defecte și două calități ale lui Viorel Turcu au fost….
– Era foarte serios, riguros și corect. A fost propus să fie antrenorul echipei FC Argeș, la un moment dat, dar el antrena atunci o echipă dintr-un eșalon inferior, pe Cimentul Fieni. A preferat să rămână acolo, deoarece voia s-o ia de jos în cariera de antrenor, își dorea să parcurgă toate etapele acestei meserii. Spunea că nu are motive să se grăbească. A promovat cu Cimentul Fieni, cu FC Ot și Rulmentul Alexandria.
La capitolul defecte, pot spune că era extrem de meticulos, foarte atent la orice detaliu, nu-i scăpa nimic, și avea încredere prea mare în oameni.
A avut Viorel Turcu vreun regret?
– Da, faptul că nu a reușit să câștige Cupa Campionilor Europeni, în 1986, cu Steaua. De asemenea, a suferit și când Emerich Jenei l-a făcut trădător și l-a trimis la FC Olt. L-au măcinat vorbele lui Jenei.
Tata a mai evoluat la Farul Constanța și la UTA, fiind și primul jucător român transferat în străinătate, după Revoluție, la Chișinău.
Urmăriți evoluțiile echipei FC Argeș?
– Da, normal, sunt argeșean și iubesc această echipă. Nu am fost încântat de evoluțiile grupării de acum 2-3 ani, dar acest sezon este promițător. FC Argeș are un președinte capabil, mă refer la Dani Coman, care știe foarte bine ce reprezintă acest club. Mă bucur că alb-violeții au reușit să câștige jocul cu CFR Cluj, din etapa a treia a Superligii. O victorie senzațională, care le dă băieților încredere pentru jocurile care urmează. Succes, FC Argeș! Sunt cu inima alături de voi!
Citește și La ceasul amintirilor. Tănase Dima: „FC Argeş a fost prima mea dragoste”
0 Comentarii