În străvechea capitală a Basarabilor, Curtea de Argeș, există un cartier și o stradă cu numele Banului Mărăcine. Mai există și în alte orașe străzi cu acest nume, iar ingenioșii olteni botezau astfel prin 1965 o podgorie. Dar cine a fost banul Mărăcine și de ce botezăm străzi cu numele său? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne întoarcem în secolul al XVI-lea, la marele poet francez Pierre de Ronsard (1524-1585), care într-o elegie dedicată lui Remy Belleau vorbește despre originile familiei sale. În această elegie el spune că familia sa se trage de la Dunărea de Jos, între Ungaria și Tracia, de unde un strămoș al său de origine franceză, marchizul de Ronsard, pleacă spre Franța cu 50 de voinici, în 1328, pentru a lupta cu englezii. Marele poet Vasile Alecsandri scrie o superbă poezie numită Banul Mărăcine în 1855, transformându-l din marchiz în ban și din Ronsard în Mărăcine. Bineînțeles că vecinii bulgari, văzând efuziunea creată în lumea culturală franceză de această interpretare a elegiei lui Ronsard, îl declară imediat bulgar și chiar organizează în Târnovo un muzeu dedicat familiei de Ronsard. Ei se bazează pe un document găsit în Biblioteca Națională a Franței, care vorbește de Baudouin de Ronsard, DE BULGARIE, capitaine des Hongrois.
Alecsandri îl localizează pe Ronsard în Oltenia, unde se păstrează tradiția banului Andrei Mărăcine, al cărui fiu va lua calea Franței pentru a-și ajuta regele. Trebuie să reținem că spațiul Olteniei trece în sec. al XIII-lea cel puțin odată de la Regatul Ungariei la Țaratul Vlaho-Bulgar și odată în sens contrar. Plecând de la scrierile lui Ronsard, de la tradiția familiei de Ronsard care vorbește de originea în spațiul românesc, de la legendele românești din spațiul oltenesc și de la cronicile lui Villehardouin, Rouet de Ceresnes scrie în 1909 romanul cavaleresc ,,Cavalerul de Ronsard și Banul Mărăcine”, dedicat Reginei Elisabeta a României. În acest roman, povestea începe cu pregătirea Cruciadei a IV-a de către dogele venețian Enrico Dandolo, cel care va instiga la deturnarea Cruciadei, la care participă și cavalerul de Ronsard împreună cu prietenii săi Beaugency Balche (senior de Baux) și Conon de Béthune. După cucerirea Constantinopolelui, cei trei luptă în armata nefericitului Balduin de Flandra împotriva legendarului țar al vlahilor și bulgarilor Ioniță Caloian. Scăpați cu viață din teribila bătălie de lângă Adrianopol (Edirne de azi), Ronsard și prietenii săi traversează Dunărea în zona râurilor Jiu și Amaradia unde găsesc o populație latină condusă de preotul Golescu. Împreună, francezi cruciați și români truditori, construiesc cetatea Craiovei (numele ar proveni de la „craiul Jean” așa cum îl numeau românii pe Ronsard), și o biserică sub patronajul Sf. Ioan. Ulterior lui Ronsard I se alătură copiii săi veniți din Franța, fiica sa Yolanda căsătorindu-se cu prietenul său Beaugency, care va construi Filiași (și va pune bazele familie Balș care se va muta mai târziu în Moldova), în timp ce fiul său Hughes se va căsători cu Elena, fiica lui Radu Basarab, care îi va dărui un domeniu numit Mărăcini. Acolo se va naște și va crește fiul lor Radu, care va deveni și el ban și va pleca la 1328 spre Franța cu cincizeci de flăcăi voinici alături de care a crescut. Pentru faptele sale de vitejie, regele Philippe de Valois îi va dărui domeniul Vendamois de pe Loara, unde se va ridica frumosul castel al familiei de Ronsard.
V.A. Urechia la rândul său a scris o frumoasă piesă de teatru cu acest subiect în 1872 și care a fost jucată cu mare succes pe scena Teatrului Național.
Originile lui Ronsard vor mai fi subiect de controversă multă vreme, dar noi românii, dacă tot ni l-am asumat, avem datoria de a spune povestea lui concetățenilor noștri.
Ştefan Dumitrache
