Iosif Netzler, cunoscut sub pseudonimul Ion Trivale, s-a născut la 13 mai 1889, în Piteşti și a decedat la 11 noiembrie 1916, la Zimnicea, judeţul Teleorman. Traducător şi critic literar, Netzler este fiul lui Charlotte Cearnoi, născută Schonfeld, vară cu Lazăr Şăineanu şi al lui Adolf Netzler, probabil comerciant, om cu dragoste de carte, posesor al unei bogate biblioteci. În oraşul natal urmează cursul primar la Şcoala de Băieţi nr. 1 şi cel secundar la Liceul „Ion C. Brătianu”, susţinându-şi bacalaureatul în 1907. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă, pe care, după ce va face un stagiu de specializare la Universitatea din Jena, o va absolvi în iunie 1912. Se va fi încadrat în învăţământul de stat, căci cerea şi primea în aprilie 1913 cetăţenia română.
A fost format la școala lui Mihail Dragomirescu
Piteșteanul debutează în aprilie 1910, iscălind I. Netzler, la „Convorbiri critice”, cu o „analiză critică” a dramei Apus de soare de Barbu Delavrancea, prezentată iniţial la seminarul lui Mihail Dragomirescu. În toamna anului 1911 „Noua revistă română” îi găzduieşte articolul „Un criteriu de selecţie al valorilor naţionale”, iscălit I. Mrejeru-Infra, în care susţine necesitatea „cuceririi românismului” de către orice român (în sensul „reproducerii ontogenezei psihice în toate etapele filogenezice”), apoi un studiu relativ la o trăsătură specifică a literaturii germane – „caracterizarea dinamică” – probabil un fragment din lucrarea de licenţă, acesta sub numele real. Ulterior tânărul critic colaborează frecvent la revista lui C. Rădulescu-Motru, semnând îndeobşte cu pseudonimul inspirat de numele parcului piteştean, rareori apelând la altele (Petru Străinu şi Infra). Ion Trivale este un critic literar format la școala lui Mihail Dragomirescu. De asemenea, traducător din Mark Twain (Schițe umoristice, 1916), el poate fi considerat criticul unui singur volum (Cronici literare, Editura Socec, București, 1915), unde își expune cu pertinență sistemul său de gândire. Cu afinități tradiționaliste de tip neoromantic, Ion Trivale își definește elocvent meseria în rândurile introductive ale antologiei sale: „Criticul de azi stă, pasiv, pe malul apei, urmărește cu jale scurgerea leneșă a undelor tulburi – în care pescuiesc, ici și colo, «cavalerii de literatură», și amărât de asemenea priveliște, apăsat de conștiința propriei lui neputinți… ia condeiul și scrie șovăind efemeridele literare ale vremii noastre”.
Critica sa acidă l-a făcut de temut
Cu o largă paletă critică, Ion Trivale scrie despre opere dramatice, proză, poezie, traduceri, critică și istorie literară, eseuri și discursuri parlamentare, precum și despre literatura militantă (studiul „Poezia patriotică inspirată de campania din 1913”). Firește, uneori este lipsit de moderație: când îl ia drept termen de comparație pe Shakespeare, analizând „Apus de soare” sau dramele semnate de Mihail Sorbul. În aceeași categorie intră și verdictele sale necruțătoare: „mai rar specimen de monstruozitate literară ca grozăviile dramatice-psihologice datorite îndrăznelii dlui Păltănea” (despre unele drame istorico-mitologice ale amintitului autor). Altădată, lacunele unui scriitor par a fi „din nenorocire, congenitale”. Nu sunt cruțate nici personalitățile momentului, poezia lui Goga de după 1910 este caracterizată fără echivoc: „o cădere mai jalnică nu se putea închipui”. În spatele lucidității caracteristice unui critic se ascunde însă o natură romantică, dezamăgită de lumea din jur. El trăiește „într-o epocă de diluare a individualității și de luare în deșert a poeziei” (unde poezie înseamnă creație artistică, în sens larg). Liste insistente de titluri și autori ce au căzut în anonimat (culese, în fapt, din actualitatea literară a epocii) mărturisesc același lucru, precum o face și simpatica tipologie a „poetului pasabil”: „îndulcește tot ce atinge și mângâie, fără să scuture din tihna obișnuită”. Oricum, romantic este și atunci când descrie tipul poetului, în opoziție cu cel al oratorului: „poetul se naște, fără voia lui, el e sclavul inspirării și al idealului; oratorul se face singur, prin voința lui de bronz, el e dominatorul artei lui și al realității”.
A decedat în primul război mondial
Deși evită să se pronunțe despre scriitorii mari, Ion Trivale recunoaște valoarea și meritele contemporanilor. La proză, în centrul canonului său se află Sadoveanu, iar Macedonski este „un talent din sferele poetice superioare”. Cu toate acestea, el are o aversiune nereținută față de moderni și moderniști, de pe poziții conservatoare. Astfel, deși poezia simbolistă e poezia ideală, nu există un curent simbolist, ci doar o manieră, pentru că simbolismul „nu izvorăște din sufletul românesc de azi”. Apoi, într-un bilanț al anului 1912, îi numește pe tinerii Emil Isac sau Adrian Maniu drept reprezentați ai „anarhiei artistice” – o nouă dovadă a spiritului conservator ce îi guvernează analizele.
Un studiu despre „Poezia patriotică inspirată de campania din 1913” – temă deloc întâmplătoare pentru cel ce avea să cadă în noiembrie 1916, la Zimnicea – începe cu fraza amară: „Dureros e să constanți cât de slab ecou a găsit elanul furtunos ce a scuturat țara întreagă din amorțire cu prilejul acțiunii noastre armate în Bulgaria, în organul ei cel mai sensibil, în inima cântăreților ei”.
O explicație pentru această stare de lucruri este furnizată prin judecăți de psihologie a popoarelor (Din psihologia poporului român de Dumitru Drăghicescu iscase destule discuții în 1907, anul apariției): poporul român este „modest”, iar campania din Bulgaria a fost declanșată de „clasa suprapusă”. Oricum, nu cantitatea versurilor este deficitară, ci calitatea, avântul de tip pașoptist nemaiimpresionând. Prin judecățile sale confirmate de evoluția literaturii române (se semnalează, de pildă, că Minulescu este un creator de modă literară, care însă se pastișează, sau, pe de altă parte, excelența traducerilor lui George Murnu din literatura antică), în ciuda unei anumite doze de conservatorism, Ion Trivale este un critic aparte din La Belle Époque.
0 Comentarii