Născut la 13 iunie 1951 în comuna Slobozia din judeţul Argeş, criticul literar Ion Pecie s-a stins din viaţă la 25 martie 2011. Părinţii săi au fost ţărani: Maria (fostă Zuluf) şi Theodor Pecie, de la care a moştenit echilibrul şi exigenţa atitudinii. Argeșeanul nostru a frecventat clasele primare şi gimnaziale în localitatea natală, loc unde i s-au întâmplat primele ieşiri din edenul natural în spaţiul cultural. Între 1966 şi 1970 a urmat Liceul „Nicolae Bălcescu” din Piteşti, iar între 1973-1977 cursurile Facultăţii de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, fiind totodată, alături de Ion Pop, Mircea Petean sau Nicolae Diaconu redactor la revista „Echinox”. De altfel, a şi debutat în paginile ei cu critică literară în 1975, la rubrica de comentarii dedicate cărţilor în proză.
A avut o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea istoriei, criticii şi hermeneuticii literare româneşti
Boema arizoniană şi studiul aprofundat l-au făcut repede remarcat. A deţinut rubrica de „cronică literară” la „Tribuna”, în epoca lui D.R. Popescu, şi la „Ramuri”, în epoca lui Marin Sorescu. A funcţionat ca profesor la Liceul Industrial din Mizil, la Liceul „Tudor Arghezi” din Târgu-Cărbuneşti (1978-1990) şi după aceea, neîntrerupt, la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, printr-un ordin semnat de ministrul de pe atunci Mihail Şora (1991-2010). A colaborat cu cronici şi eseuri dar şi cu texte metanarative, atinse de aripa geniului speculativ şi comparatist, în prestigioase reviste precum „Gorjul literar”, „Steaua”, „Transilvania”, „România literară”, „Cultura”, „Viaţa Românească”, „Literatorul”, „Polemika”, „Caietele Columna” și „Serile la Brădiceni”. Din 1998, Pecie îşi începuse şi un doctorat în litere la Universitatea din Craiova la profesorul George Sorescu, dar boala l-a împiedicat a-l termina. Recunoaşterile oficiale ale valorii sale au fost doar două și anume Premiul pentru critică al Revistei „Ramuri”, în 1982 şi Premiul pentru critică „Nicolae Diaconu” al Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”, în 2010. În schimb, comentatorii avizaţi i-au subliniat în nenumărate rânduri contribuţia remarcabilă la dezvoltarea istoriei, criticii şi hermeneuticii literare româneşti, stilul inconfundabil bazat pe „principiul de infidelitate… lăsat tot mai liber pe măsură ce e încurajat la pur spectacol”, adică la metapovestire, în care suntem introduşi printr-o „ştiinţă epică a comentariului”, grefată pe o inteligenţă şi un umor de excepţie. I-au caracterizat şi interpretat cărţile, din nefericire numai patru și anume „Romancierul în faţa oglinzii” (editura Cartea Românească, 1989), „Meşterul Manole. Prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu” (editura Viitorul Românesc, 2001), „Phallusiada sau opera iconoclastă la Ion Creangă” (editura Măiastra, 2010); „Phallusiada sau opera iconoclastă la Ion Creangă”, (editura Paralela 45, Colecţia Studii, 2011): Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Nicolae Manolescu, Ion Pop, Ion Popescu-Brădiceni, Zenovie Cârlugea, Ion Trancău, Lazăr Popescu etc.
S-a oprit asupra unor romane în vogă semnate de Marin Preda, Eugen Barbu sau Nicolae Breban
Prima carte n-a avut ecoul meritat din pricina ipotezei de lucru aplicate romanului românesc contemporan, investigat la nivelul unor opere emblematice, deşi calitatea analizei cât şi originalitatea opiniei critice, mai întotdeauna în răspăr, reclamau o situare axiologică mai înaltă, în orizontul de receptare contemporană. Interesat de metamorfozele epicului, eseistul s-a oprit asupra unor romane în vogă, unele controversate, nu numai atunci, din anii 70-80 ai secolului trecut, ci şi astăzi, semnate de Marin Preda, Eugen Barbu, Nicolae Breban, D.R. Popescu, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă, Marin Sorescu, Francisc Păcurariu, Mircea Ciobanu sau Costache Olăreanu. Totuşi, volumul atât de dezbătut în eon, îl vom regăsi, în bibliografia restrânsă a manualului de literatură română de liceu pentru clasa a XII-a din ani 1990-2010. Eseurile din cea de-a doua carte sunt scrise într-un ton colocvial, apelând uneori la calambur, însă dicţiunea şi ficţiunea critică valorifică enunţul teoretic şi referinţă erudită, ca şi aluzia ironică sau observaţia mulată pe detaliul tematic semnificativ; e implicată astfel obsesiv tema căutării (itinerarul prin labirint, traseul iniţiatic, drumul spre un centru sacru), ori tema erotică. Veritabile „anamorfoze de lectură”, secţiunile celui de-al doilea volum semnat de Ion Pecie redau metacriticii şi metahermeneuticii actuale o personalitate proeminentă: prin joc speculativ şi asociativ, prin spirit ludic deturnat într-o mai mereu benefică suprainterpretare, printr-un fel de credibilitate obţinută prin vervă şi violenţă insolitată în sens girardian dar şi printr-un dezinvolt asociaţionism simbolic, paradigmatic şi sintagmatic ori printr-o explorare aparte a dimensiunii fundamentale a imaginarului trecut din regimul creaţiei (şi al cuvântului care produce realitatea) în cel al metalivrescului dezambiguizat şi restructurat în direcţia virtuozităţii rafinate filosofic (metafizic).
Aceste căi parţial transfrontaliere, parţial autoreferenţiale, vor genera şi eseurile din ultima carte: „Phallusiada sau epopeea iconoclastă la Ion Creangă”, cercetare în care „simbolurile esenţiale… se resemantizează din mers, de la cap la coadă” (vezi „Precuvântarea autorului”), în funcţie de „schimbarea codului cultural”.
Ion Pecie, un subtil alchimist al metaprozei dialogale şi agonale
Scriitura care – cum o definea Platon – este „pharmakon, otravă şi leac” – devine în postmodernitate, metascriitură, iar Ion Pecie: un subtil alchimist al metaprozei dialogale şi agonale, care iese în faţă prin fantezie nebună, satiră suculentă, farmec indiscutabil, ingeniozitate a construcţiei, privire de sus a relaţiilor umane, bucurie intelectuală, empatie cu operele decriptate şi colaborare amicală cu autorii convocaţi în cetatea metapoeticii sale de ucenic vrăjitor şi totodată magistru al ceremoniei arhitextuale, de o tulburătoare autenticitate şi vocaţie a originarului, a gestului instaurativ.
„Phallusiada sau epopeea iconoclastă la Ion Creangă”
Phallusiada a pornit la drum ca un eseu liber despre cele două povești licențioase, scrieri mai puțin cunoscute decât suratele lor canonice, și de aceea foarte puțin comentate în raport cu primele, analizate în sute de articole, eseuri sau cărți. În universul captivant al operei lui Creangă se poate pătrunde și pe ușa din dos, adică prin cele două povești în care dăm peste același povestitor robust, meșter în a prelucra reminiscentele livrești combinate cu propriile-i născociri, îndrăzneț în a scotoci fără sfială prin textele sfinte în care roade precum cariul în grindă, liber-cugetător și fin estet. Se va vedea astfel cum simbolurile fundamentale circulă nestingherite dinspre cele două povești însemnate cu literă stacojie spre celelalte, și invers, cum teme și figuri, motive și tipuri umane sunt reunite sub același corpus de arhetipuri ale imaginarului. În abordarea acestor dificile perspective asupra unei opere definitiv instalate în nișa ei de prestigiu clasic, Ion Pecie pornește înzestrat cu un instrumentar critic bine pus la punct, folosit cu degajare, și găsește, inspirat, tonul potrivit pentru un discurs ce ar fi putut cădea ușor fie în morga superior-academică, moralizator-minimizantă, fie într-o complezență de modă recentă față de licențele de limbaj pur și simplu triviale. El se situează oarecum la jumătatea drumului dintre analistul „serios”, la curent cu universul simbolurilor mari și cu cercetările asupra imaginarului, de natură tematico-stilistică, și cititorul „de plăcere”, spectator empatic, dar și liber în distanțările sale, în stare și să guste fără false pudori „grivoiseriile” cele mai colorate și să le demonteze, sensibil la nuanțe, mecanismele producătoare de emoție estetică.
M.I.
