Dan Andronic, 3 august 2025
Ion Iliescu,președinte al României timp de trei mandate (1990-1992, 1992-1996, 2000-2004) este un om politic care a marcat istoria României ultimilor 35 de ani. Nu a fost un dizident, ci un activist de partid de rang înalt care credea în idealurile comunismului. Apropiat încă din adolescență de marxism, aflat în relații de extrem de apropiate cu Nicolae și Elena Ceaușescu, venit dintr-o familie de ilegaliști, purtând numele de Ilici, dat în onoarea lui Vladimir Ilici Lenin, nici nu putea fi altfel.
Cei din generația mea nu auziseră de el până în decembrie 1989, dar părinții noștri îl știau ca făcând parte din aripa luminată a Partidului Comunist. De aceea poate că nu au fost surprinși când l-au văzut pe ecranul televizorului preluând conducerea unei lovituri de stat, redenumită ulterior Revoluție.
Se pot spune multe despre Ion Iliescu, sunt convins că multă lume își va aduce aminte de execuția barbară a lui Nicolae Ceaușescu, de ororile mineriadelor din 1990, de prima alternanță democratică din 1996, de modul în care a modelat un partid politic, FSN/FDSN/PDSR_PSD. Dar indiferent câte se vor scrie un lucru nu i-l poate nimeni contesta: a fost toată viața un om de stânga. A fost un adept al colectivismului, al economiei centralizate, mandatul său de președinte al României (1990-1996) făcând ca întreaga politică economică să rămână legată de proprietatea de stat, cu foarte mici pâlpâiri de privatizare.
Ion Iliescu: Nu mi-e rușine de trecutul comunist
Încă din primele luni ale anului 1990 Ion Iliescu explica unui ziarist italian cum vedea evoluția sa: „Am fost înscris în P.C.R., nu mi-e rușine de trecutul meu și nu îl reneg. Dar, ulterior, când eram încă membru al P.C.R., am evoluat politic, debarasându-mă de dogmele comuniste. În prezent mă definesc ca un politician realist, care are în vedere situația concretă și încearcă să o înfrunte fără a urmări modele sau scheme prestabilite. Din punct de vedere economic și social, ne simțim apropiați de socialismul european, de doctrinele moderne ale social-democrației“. Și așa a rămas.
A fost un președinte al României care a lansat celebra maximă: Vreau să mor sărac, dar cinstit! O replică care a rămas în folclorul politic și pe care Ion Iliescu a explicat-o în 1996, în felul său: “N-am spus așa, am citat o zicere din popor, mai bine sărac și cinstit, eu un vreau să mă îmbogățesc cu orice mijloace, fără scrupule. Sărăcia e o pacoste. Nu sunt împotriva îmbogățirii, dar îi admir pe cei care reușesc asta prin creativitate, imaginație, prin crearea de valori, prin efort”.
Corupția și politica
Nu a fost un om politic corupt, chiar dacă în campaniile sale electorale s-au folosit și “inginerii financiare” de tipul albumului „Eterna și Fascinanta Românie” prin care s-au tipărit afișe electorale pe banii statului român. Sau se strângeau bani prin presiuni și dosare fabricate la comandă.
Tot în primul său mandat de președinte (eu așa consider perioada 1990-1996) a înflorit contrabanda cu țigări și produse petroliere, a fost devalizat Bancorex – o gaură de 2 miliarde de dolari SUA. Căpușarea companiilor de stat devenise una din metodele de îmbogățire rapidă, corupția cuprinsese întregul sistem economic în care proprietatea statului era de peste 70 la sută.
Dar nimeni nu a putut arăta cu degetul spre Ion Iliescu, chiar dacă Vladimir Tismăneanu, autorul unei cărți-interviu cu fostul președinte al României, spune că “a vegheat la perpetuarea unui sistem mafiotic in care prospera lichelele, leprele si otrepele”.
Concluzia istoriei
Ion Iliescu nu a fost un om politic providențial, ci un om politic potrivit vremurilor. A fost un strateg al puterii, capabil să construiască alianțe de moment, să dizolve pericole și să elimine rivali. Era cunoscut pentru modul lent în care lua decizii, a fost prudent și ambiguu, a știut să navigheze valurile tulburi ale tranziției fără a-și asuma reforme radicale.
Ion Iliescu a fost un om politic al tranziției, nu al transformării. A întruchipat echilibrul instabil dintre trecutul comunist și promisiunile unei democrații care întârzia să vină. La finalul unei vieți cred că cel mai corect se poate spune că a gestionat România postdecembristă ca un funcționar al istoriei, nu ca un reformator al ei.
0 Comentarii