Între “mâna invizibilă” şi “grija statului”

În ultimul timp, constat cu stupoare că tot mai mulţi economişti acreditează teza că actuala conjunctură economică globală a relevat ineficienţa pieţei de a se autoregla şi, pe cale de consecinţă, intervenţia autorităţii publice apare mai mult decât necesară pentru restabilirea echilibrelor macroeconomice. Adică, eşecul „pieţei libere” este evident, iar statul – perceput ca „o forţă supranaturală şi cu puteri nebănuite” (dar cu resurse financiare limitate, aş adăuga eu!) – trebuie să intervină şi „să facă ordine”.
Dacă ne limităm strict la efectul economic vizibil al ultimilor doi, trei ani, poate concluzia e corectă. Dacă însă avem în vedere şi cauza… discuţia e mult mai amplă! De ce a ajuns oare „piaţa” în starea actuală de „incapacitate funcţională”, fie ea şi numai parţială? Poate pentru că a fost „ajutată” să ajungă aici? Cum de cine, chiar de  – ceea ce generic denumim –  „stat”. Şi o să explic de ce eu, personal, cred asta: pentru că, atunci când economia funcţiona la un nivel optim şi genera suficiente impozite şi taxe, „statul” şi-a depăşit atribuţiile sale „naturale” şi a acţionat ca un veritabil purtător al cererii pe piaţa forţei de muncă şi pe piaţa bunurilor, serviciilor şi lucrărilor. În mod evident, consecinţa a fost „mutarea în sus” a punctului de echilibru dintre cererea agregată şi oferta agregată pe cele două pieţe (mai direct spus, a crescut „preţul” pe cele două pieţe, care, pe piaţa muncii, se traduce prin salariu). În optimismul său debordant (asta ca să fiu elegant în exprimare), „statul” a pierdut din vedere „un mic amănunt”: alternanţa în timp a fazelor evoluţiei economice!  Şi a uitat şi de vechea zicală „bani albi pentru zile negre!”.
Pe fond, totul se reduce la eternul paralelism între eşecurile pieţei şi disfuncţionalităţile pe care le induce rolul paternalist al statului în economie (iar aici mă refer strict la ingerinţele directe ale statului în mediul economic şi nicidecum la funcţiile vitale ale unui stat de drept, care sunt în afara oricărei discuţii). „Pilonii de bază” ai celor două curente au fost John Maynard Keynes (pro intervenţionism) şi Milton Friedman (pro piaţă). Recunosc că, personal, nu cred în vectorul central al doctrinei lui Keynes, respectiv „efectul de multiplicare al cheltuielilor publice”, deoarece nu ţine cont de un aspect esenţial şi anume „efectul de evicţiune” – în speţă, în măsura în care creşterea cheltuielilor publice este finanţată din împrumuturi publice, aceasta nu va conduce decât la înlocuirea unui volum sensibil egal de cheltuieli private. Mai mult chiar, în măsura în care efectul de evicţiune se amplifică şi nu există resurse latente în mediul economic, putem asista chiar la fenomenul de „crowding out” – în speţă, pe fond, se referă la faptul că cheltuielile publice se subrogă practic celor private.
Îmi amintesc că, în timpul facultăţii, i-am studiat foarte temeinic atât pe Keynes, cât şi pe Friedman, dar referatul de dizertaţie la sfârşitul anului am ales să-l structurez pe baza teoriei lui Friedman…Revenind la titlul acestui articol, o să şi justific opţiunea mea de atunci (care e valabilă şi azi). În primul rând, pentru că intervenţia directă a statului în economie conduce, inevitabil, la multiplicarea cheltuielilor sale generale, legate de administrarea societăţii în ansamblul său. În al doilea rând, această intervenţie poate fi percepută ca o formă de imixtiune asupra automatismelor naturale ale pieţei sau chiar ca o formă de agresiune asupra libertăţilor economice individuale, cu atât mai mult dacă unele cheltuieli publice ar fi efectuate pe baze discreţionare, clientelare şi fără a avea la bază un minim raţionament dacă nu de eficienţă economică, măcar de utilitate socială. Desigur, noţiunea de „piaţă liberă”, în forma sa pură (teoretico-doctrinară), o regăsim doar în manualele de economie, iar, din această perspectivă, putem accepta o prezenţă a statului în mediul economic, în măsura în care aceasta este cât mai „discretă”, vine să corecteze eventualele disfuncţionalităţi ale pieţei (şi nu, din contră, să le amplifice!) şi respectă criteriul opţiunilor publice structurat de James Buchanan sau teoria alocării juste a lui Andrew Schotter.
Ca să fie eficient în mediul economic, statul nu trebuie să facă decât un singur lucru: să nu facă nimic (repet, am în vedere implicarea în sectorul economic şi nu funcţiile vitale ale statului de drept). Statul trebuie doar să reglementeze cât mai coerent, să implementeze „regulile de joc” şi să fie un arbitru echidistant şi imparţial, care să se asigure – la nevoie, chiar prin măsuri coercitive – că acestea sunt respectate de către toţi cei implicaţi.
Destul de recent, la un seminar de fiscalitate la care am participat, unul dintre interlocutori vorbea despre ce înseamnă eficienţa statului şi a dat ca exemplu statul german şi faptul că Germania a depăşit „punctul critic”. L-am întrebat ce are în vedere când vorbeşte despre eficienţa statului german; răspunsul a fost simplu şi previzibil: în esenţă, comparaţia relativă cu alte state. Până aici, raţionament perfect corect; l-am întrebat însă dacă îşi menţine opinia, având în vedere o comparaţie relativă a statului german nu cu alte state, ci cu firmele private din Germania. Nu mi-a răspuns nici până în ziua de azi…
În încheiere, celor care au măcar un pic de timp liber, le recomand să răsfoiască cartea „Libertate şi dezvoltare. Economia pieţei libere”, scrisă de Leszek Balcerowicz; nu de alta, dar respectivul domn a fost – după căderea regimului comunist din Polonia – vice premier, ministru de finanţe şi preşedintele Băncii Naţionale a Poloniei. Iar, din câte ştiu, Polonia nu prea a avut mari problema cu criza asta economică, aşa, mondială, cum a fost ea…       
Dragoş Pătroi