Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine de la Poartă recunoaşterea drepturilor ţării (potrivit mărturiei lui Petrache Poenaru, păstrate de C.D. Aricescu), Tudor Vladimirescu n-a urmărit să facă joncţiunea cu trupele eteriste. În timpul retragerii, Vladimirescu a vrut să evite atât ciocnirea cu turcii, cât şi cu eteriştii. N-a făcut cale întoarsă pe drumul către Şerbăneşti şi Slatina, pe care venise la Bucureşti, căci s-ar fi expus atacurilor turceşti. N-a apucat nici drumul Târgoviştei, care îl ducea la Alexandru Ipsilanti. A pornit în direcţia Piteşti – Râmnicu Vâlcea, pe drumul cel mai scurt spre munţii Olteniei, unde voia să ajungă. A ajuns la Golești!

„Cum a ajuns la Goleşti, a căutat să treacă Argeşul”

„Cum a ajuns la Goleşti, a căutat să treacă Argeşul” (spune cronica atribuită lui C. Ducas). Iordache, însărcinat de Ipsilanti cu prinderea lui Tudor, îi urmărea însă atent mişcările. Încă de la Găieşti, Vladimirescu a primit o scrisoare de la Iordache, conţinând ameninţarea că, „de va înainta dânsul [Tudor] cu trupul [trupele] lui, îl va lovi Iordache”. După citirea scrisorii în auzul tuturor, Tudor ar fi declarat căpitanilor săi: „De multe ori gândesc că v-am zis că Iordache îmi este vrăjmaş şi că de faţă mă goneşte şi că dânsul trebuie să-mi fi prins scrisorile ale paşei Diiului [Vidinului], care ne lipsesc de o poştă, şi că dânsul îmi vrea moartea. Eu sunt scăpătorul său când trecuse din Serbia prin Ţara Nemţească şi abia l-am scăpat în casa mea din mânile nemţilor şi, acum, spre răsplătirea facerii mele de bine, îl vedeţi câtă goană îmi face, fraţilor? Ce trebuie să facem cu astfel de om? Eu nu ştiu. Noi avem de patru ori putere mai multă decât dânsul, şi mai vârtos şi tunuri, şi cum au cutezat să ne scrie cu astfel de chip?”. Când a ajuns la Goleşti, Tudor avea în faţă trupele lui Iordache, Farmache, precum şi ale prinţului Nicolae Ipsilanti, pe care Olimpiotul îl chemase printr-o scrisoare. Toate forţele eteriste ce se concentraseră la Piteşti au tăiat drumul lui Vladimirescu la satul Goleşti, încercând să oprească – spune Cioranu – „trecerea pandurilor peste Olt”.

Convorbirea lui Tudor cu Iordache de la Goleşti, „o întrevedere, dar nu o înţelegere”

Convorbirea lui Tudor cu Iordache de la Goleşti, cerută de acesta din urmă, este prezentată adesea, fără temei, ca o reconciliere între cele două tabere, mai mult chiar, ca o ultimă încercare a „inconsecventului” Tudor de a colabora cu Eteria, căreia i-ar fi jurat încă o dată supunere şi credinţă. În realitate, a fost, cum spune Iorga, „o întrevedere, dar nu o înţelegere”, chiar dacă s-a soldat prin încheierea unui armistiţiu. S-ar părea că descrierea pe care o dă Chiriac Popescu întâlnirii de pe câmpul Goleştilor justifică interpretarea propusă de Andrei Oţetea. În memoriul lui Chiriac Popescu (căpitan sârb din oastea pandurilor şi care pare a se fi alăturat complotului organizat de Iordache în colaborare cu D. Macedonschi şi Hagi Prodan împotriva lui Vladimirescu) se susţine că Tudor a risipit bănuielile eteriştilor, făcând declaraţia că se aliază cu ei împotriva turcilor. Fără îndoială că Vladimirescu, ducând tratative cu turcii, nu înţelegea să capituleze în faţa lor. Aşa se explică grija pe care a manifestat-o faţă de pregătirea de luptă a oştirii sale. În taberele de la Ţânţăreni şi de la Cotroceni, ca şi în timpul retragerii, el s-a preocupat intens de instruirea militară a pandurilor. În Oltenia, căpitanul Solomon acţiona conform dispoziţiilor date de Tudor, care îi scrisese să nu cedeze la insistenţele turcilor de a depune armele. Toate măsurile luate de Vladimirescu în vederea întăririi capacităţii de apărare a ţării confirmă declaraţiile lui de la Goleşti că intenţionează să ţină piept turcilor, peste Olt. De pe această poziţie, el putea încheia un acord temporar (armistiţiu) cu eteriştii.

A respins unirea pandurilor cu eteriştii într-un corp comun

Semnificaţia acordului de la Goleşti se desprinde din constatările următoare: în momentul întâlnirii lor, cele două tabere erau aproape pe picior de război. Într-atât se agravase contradicţia dintre mişcarea lui Tudor şi Eterie, încât rezolvarea ei pe calea unei simple convorbiri era cu neputinţă. Nu Tudor a căutat colaborarea cu eteriştii (căci el nu avea nevoie de ajutorul arnăuţilor lui Ipsilanti), ci invers, eteriştii i-au cerut să se alăture lor, oprindu-i trecerea peste râul Argeş.
În timp ce Ipsilanti voia să-şi anexeze oştirea de panduri, Tudor a respins unirea pandurilor cu eteriştii într-un corp comun, neacceptând să schimbe temeiul acţiunii sale. A declarat că va lupta împotriva turcilor, pe cont propriu, în Oltenia. El n-a repudiat, principial, mişcarea eteristă şi ideea solidarităţii antiotomane, dar a repetat încă o dată cererea ca eteriştii să treacă Dunărea. Iată descrierea lui Mihai Cioranu (martor ocular): Tudor „s-a apropiat de satul Goleşti, unde a găsit peste şase mii de călărime arnăuţească, înşiraţi pe câmpul dintr-acele dealuri şi aşezaţi în poziţie de război, iar dealurile erau pline de pedestrime arnăuţească, gata de a face foc de prin toate văile. T
udor, nepierzându-şi câtuşi de puţin curajul, a început singur a comanda; la al căruia glas, pandurii singuri trăgeau tunurile cu piepturile lor. Şi aşezându-i în două coloane, cu artileria la mijloc, a poftit pe domnul [Nicolae] Ipsilant şi Iordache a-şi încerca norocul. Grecii, văzând curajul pandurilor şi buna disciplină şi înţeleaptă aşezare a coloanelor şi spăimântându-se, pe dată au trimis parlamentari, arătând că scopul lor nu este de a se bate, ci atunci numai când nu se vor putea învoi la propunerile ce au să facă, şi că îl roagă să iasă între lagăre cu escorta ce va voi, unde va ieşi şi căpitan Iordache, pentru înţelegere [asupra] expuselor propuneri…
Grecii, văzând că nu pot a ţinea piept, îndată au alergat la viclenie şi s-au înduplecat la toate cum au cerut Tudor. Isprăvindu-se această luptă de vorbe prin împăciuire şi sărutare. Grecii deşertară apoi casele boierului Constandin Golescu şi se traseră cu toţii către Piteşti” (după ce – probabil – Nicolae Ipsilanti, Iordache, Farmache au luat masa împreună cu Tudor, Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan – cum menţionează Chiriac Popescu şi Liprandi).

Sensul armistiţiului încheiat la Goleşti

Tudor plănuia (probabil) ca deocamdată să nu intervină în ciocnirea dintre turci şi eterişti. Acesta este sensul armistiţiului încheiat la Goleşti, unde Vladimirescu, aprobând în principiu ideea de colaborare a creştinilor în lupta antiotomană (idee ce rămânea însă irealizabilă în practică, mai ales din cauza situaţiei create în ţară de eterişti), a refuzat să se lase convins de a opera împreună cu eteriştii (în condiţiile existente), „nu a voit să schimbe temeiul răscoalei sale” şi a precizat că se duce cu pandurii săi peste Olt, adică va lupta singur cu turcii. Tudor şi Adunarea norodului se găseau în imposibilitatea de a lupta cu doi duşmani deodată. Iar neutralitatea momentană faţă de războiul turco-eterist cum s-ar fi putut obţine altfel decât prin încheierea unui armistiţiu cu eteriştii şi prin tratative cu turcii? Aşadar, la Goleşti, ca pe întreg parcursul răscoalei, Vladimirescu a ţinut să-şi delimiteze poziţia de a lui Ipsilanti.