# Convorbiri neconvenţionale
# Cărțile tale au șansa să circule peste hotare, să participe la târguri internaționale, să fie publicate în limbi și în țări străine. Ai rost de traducători? Sunt greu de găsit? Ce pretind?
– „Umbra” (2008), „3150 rapel in ‚88” (2008), „Încă o şansă“ (2009), „Krystall “ (2010 ), „Sfera de foc” (2012 ), „Pe malul râului Styx” (2013), „Negustorul de aer” (2014), „Ikiru” (2015), „Negustorul de amintiri” (2015), „Magazinul de umbre… le” (2016). Cărțile mele au ajuns la o expoziție de carte în Irlanda și au fost chiar oferite ca premiu la un concurs de literatură pentru românii din diaspora. Un cititor entuziast (român stabilit acolo) mi-a promis că va traduce una dintre ele, care i-a plăcut cel mai mult.
# Ajuns pe creastă, te simți obosit și epuizat? Dimpotrivă, revitalizat? Cum se vede lumea de pe culme?
– Dacă vă referiți la pasiunea mea de alpinist, atunci să știți că, ajuns în vîrf, nu mă simt deloc epuizat, ci doar fericit că sunt acolo și că văd ceea ce sufletul meu a dorit să vadă… Iar dacă vă referiți la pasiunea mea de scriitor, atunci să știți că nu consider că am ajuns în vârf. Mai am foarte mult până acolo… Drumul este mai interesant, mai important…
„Singurii mei prieteni adevărați sunt Ania și Luminița”
# Ca să coborâm cu picioarele pe pământ, cum ești perceput pe plan local? Filiala Uniunii Scriitorilor, instituțiile culturale, redacțiile revistelor, cenaclurile literare, cât de larg ți-au deschis porțile? Faci parte din grupuri, clanuri, găști, prieteni de crâșmă, care să te susțină și să te promoveze? Invitat, comentat, publicat, premiat, promovat? Cetățean de onoare? Pasăre uitată pe crater?
– Viața culturală m-a atras dintotdeauna. Înainte de ’89 am organizat cluburi de audiții muzicale în care puneam numai muzică rock, adevărată. Încă din studenție mi-au plăcut foarte mult filmele artistice ale marilor regizori. Eram abonat al Cinematecii. Acolo l-am cunoscut și pe Petre Țuțea. Am iubit teatrul și mi-a plăcut muzica clasică. La un moment dat, ajunsesem să fac legătura dintre IATC şi Politehnică. A fost o perioadă frumoasă din viața mea!… Apoi, după Revoluție, nu mi-am uitat nicio clipă înclinația spre cultură. Așa că mereu am găsit ușile instituțiilor culturale deschise pentru mine. Nu am o gașcă de prieteni de crâșmă (a propos, nu-mi place alcoolul și nici nu fumez). Singurii mei prieteni adevărați sunt Ania și Luminița. Am și un prieten foarte bun în Târgoviște, un mare scriitor, pe Ștefan Doru Dăncuș, de a cărui prietenie mă simt foarte onorat. Cetățean de onoare?… Nu m-am gândit… Mi-ar plăcea să escaladez craterul vreunui vulcan din Africa…
Prof. Marin Ioniţă
