Omul s-a declarat o fiinţă curajoasă, dar frica de moarte a învins întotdeauna, mai ales în perioadele de molime. Chiar dacă medicina a făcut progrese uimitoare, oamenii de rând nu se puteau pune la adăpost de germenii patogeni din cauza remediilor scumpe. În plus, satele erau cam ocolite de medicii avizi de afirmare şi de bani. Nici localitatea Mozacu din judeţul Argeş nu făcea excepţie de la regulă.

Arhivele păstrează un tabel statistic cu decesele din perioada 1928 – 1937 şi datele sunt deosebit de interesante. Au pierit în acest interval de timp 99 de săteni şi cauzele nenorocirilor puteau să fie cu uşurinţă reduse numeric. De exemplu, pelagra a făcut cinci victime (5,05%) şi s-ar fi putut îmbunătăţii alimentaţia în proteine şi vitamine. Tuberculoza dădea opt cazuri şi sifilisul unul. Infecţiile puerperale au făcut două victime. Erau boli sociale şi o ridicare a nivelului de trai ar fi limitat impactul maladiilor. Malformaţiile congenitale şi bolile copilăriei, printre care temutul pojar, făceau ravagii. Secerau mlădiţele tinere din plin. Erau înregistrate 29 de cazuri (29,29% din total), prea mult pentru o aşezare micuţă. Senilitatea, adică moartea la bătrâneţe, figura cu doar 21 de victime (21,21%). Statistica indică un singur caz de moarte accidentală sau violentă, ţăranii nefiind încă prinşi în vârtejul turbocapitalismului. Chiar dacă nu întotdeauna se identifica cu precizie cauza morţii, documentul din arhivele argeşene demonstrează că omenirea şi statele n-au făcut suficient pentru a elimina pericolul coasei la vârstele fragede.

Mozacu avea 138 de case pentru cei 667 de oameni

Comuna Mozacu se afla în sudul judeţului Argeş şi, ca orice aşezare rurală a României, evolua într-un ritm lent, cu o viaţă patriarhală. Tradiţiile dominau universul ţăranului român într-o epocă în care lumea evolua rapid prin tehnologie şi ştiinţă. Localitatea avea 138 de case pentru cei 667 de oameni, adică 4,83 suflete pentru un adăpost. Doar cinci clădiri aveau structură din zid, restul fiind din lemn. Nici dimensiunile nu impresionau din cauza materialelor de construcţie scumpe. Imobile cu o cameră erau 69, cu două erau 60,5. Erau aproximativ 220 de camere, ceea ce înseamnă că reveneau trei persoane de încăpere. Acoperiş din tablă exista deja la 38 de case şi toate aveau geamuri mobile. Doar 10 erau acoperite cu paie, dar arhaica metodă de învelire nu mai era la modă. Era greu de realizat în fiecare an după furtunile din anotimpul rece. Frica de frig era principala teamă a sătenilor şi existau 133 de case cu sobă de zid şi cinci cu cele din fier. Vetrele tradiţionale existau în toate locuinţele. Nu se acorda prea mare atenţie latrinelor şi acestea existau în doar 15 curţi. Nici problema apei de băut nu era în centrul preocupărilor autorităţilor şi a sătenilor. Statistica oficială menţiona doar şase fântâni, din care două proprietate privată. Mai multă atenţie era arătată animalelor ce puteau să aducă venituri însemnate. Existau 50 de grajduri bune şi 88 rele. Grădini de legume existau în 130 de gospodării, dar pomii fructiferi se aflau numai în 62. Satul românesc avea potenţial de dezvoltare, se dorea progresul, dar produsele agriculturii au fost permanent devalorizate pentru a creşte prosperitatea mediului urban. Următorul regim a avut grijă să dezlănţuie un adevărat război împotriva ţărănimii în loc să o înzestreze cu utilaje şi maşini moderne. Statul a avut mereu grijă să strângă biruri şi să neglijeze mediul rural. Nu uita însă să-i cheme pe cei mai viguroşi ţărani la oaste şi din Mozacu au fost găsiţi apţi pentru serviciul militar 25 de bărbaţi în perioada 1934 – 1938.

Albeştii din Argeş în anul 1941

Regiunea de la nord de Curtea de Argeş asigura o bună protecţie în calea invadatorilor, dar impunea o viaţă aspră prin relieful accidentat şi insuficienţa suprafeţelor arabile. Populaţia era originară din Transilvania, de unde se refugiase din calea persecuţiilor religioase şi a intensificării exploatării economice, şi din zona de la sud de Carpaţi.

La 1887 erau 1410 suflete din care 22 erau ţigani. Comuna era alcătuită din satele Albeşti-Pământeni (350), Albeşti-Ungureni (360), Brăteşti (346) şi Dobraţi (354). Patru biserici şi o şcoală asigurau pregătirea spirituală şi educaţia localnicilor, dar aceştia preferau mai mult să-şi uite greutăţile în faţa unui pahar cu alcool oferit cu generozitate de cei cinci cârciumari. Descoperirea procedeului de distilare şi dezvoltarea transporturilor au favorizat pătrunderea băuturilor spirtoase în cele mai îndepărtate unghere ale ţării, iar efectele asupra familiilor au fost tragice.

Conducerea executivă se preocupa în preajma celebrului 22 iunie 1941 de situaţia bolilor sociale

Presiunile Uniunii Sovietice în urma semnării celebrului Pact Molotov – Ribbentrop la 23 august 1939 au determinat conducerea de la Bucureşti să cerceteze mai în detaliu resursele de care ar fi beneficiat în cazul unei confruntări pe viaţă şi pe moarte.
Autorităţile locale au primit ordine stricte să expedieze date asupra fiecărei aşezări astfel încât să se poată lua şi măsuri pentru ridicarea nivelului de trai al oamenilor. Pare surprinzător, dar conducerea executivă se preocupa în preajma celebrului 22 iunie 1941 de situaţia bolilor sociale sau de problema aprovizionării cu apă potabilă.
Autorităţile din comuna Albeşti au întocmit tabelul cu date după modelul standard, util instrument pentru a cunoaşte situaţia localnicilor în preajma intrării ţării în conflict. Conducerea comunei a fost încredinţată primarului Constantin C. Ştefan, un om tânăr, avea doar 28 de ani, şi instruit, fiind absolvent al Şcolii superioare de comerţ. Era ajutat de viceprimarul Ion Duţeanu, om cu experienţă la 60 de ani şi fost conducător al comunei. Era educat la Şcoala Normală, ceea ce înseamnă că această localitate era într-o situaţie privilegiată deoarece multe aşezări argeşene aveau fruntaşi doar cu două sau trei clase.
Prin grija autorităţilor locale, cele 2920 de zile de prestaţii cu braţele şi 370 cu carele au fost folosite pentru desfundări de şanţuri şi reparări de poduri. Prin comună trecea un drum judeţean lung de 5 km cu cinci poduri, iar drumurile comunale aveau o lungime totală de 14,5 km. Primăria administra un islaz cu o suprafaţă de 1548 ha şi 64 ari de unde urmau să se încaseze 527.632 lei, dar nu se strânseseră decât 207.000 lei, fenomen aproape generalizat în comunele argeşene. Un teren de vânătoare de 845 ha era arendat profesorului Alexandru Ghica pe 10 ani cu 540 lei, ceea ce însemna o sumă modestă. Comuna fiind situată în zona de munte avea un număr de opt sate şi casele erau risipite.

sursa: historia.ro