Da! Îl știu. Cine nu-l știe? Chiar dacă nu-l cunoașteți pe nume, nu e om în țara asta care să nu fi simțit un gol mai mare în buzunare dacă n-ar fi fost el. În visteria statului, datorită lui, zornăie, în plus, niște miliarde. Dacă ar gâlgâi tot așa și de alte industrii constructoare de mașini, ca ARO, Autobuzul, Semănătoarea, industria de tractoare, cele în care se fabricau vagoane, locomotive, vapoare, strunguri, excavatoare, utilaje grele, geamuri, stofe și pânzeturi, încălțăminte… Altul ar fi locul României în lume. Dar privatizate sau neprivatizate, ele au dispărut de pe hartă cum s-a evaporat flota de pe mare. Din mai multe cauze. Printre care și nefericirea să nu fi avut un om capabil să se bată pentru ele…
Îl caut. Nu sunt Diogene care să umble cu lumânarea aprinsă în lumina zilei. Dar nici ziua nu mai este cum a lăsat-o Dumnezeu. Puzderie de becuri colorate, de la cele mai mititele la cele uriașe, reflectore, proiectoare, trasoare, fascicule de raze te orbesc, te amețesc, te zăpăcesc.
Îl caut și-l tot caut. Trebuie să-l găsesc. Să strig: Evrika!… Ecce homo… Iată-l pe cel care ne trebuie.
Îl caut și-l tot caut. Și o fac de multă vreme. De când țara o tot ia razna… Și unde să-l caut decât acolo unde ar trebui să fie? Acolo unde este locul, dar nu l-a dus norocul.
Nu e vorba de norocul său. El are destul și cu prisosință ca să sfințească locul pe unde calcă. Vorbim de norocul țării. Pe care l-am avea cu el la comandă…
L-am căutat în Parlamentul European. Unde ar fi fost un priceput și cu folos comisar. Unde ar fi avut un cuvânt greu de spus și de ascultat în problemele vechiului continent și pe plan mondial. Dar în grupurile reprezentanților țării noastre în acest forum, am dat, în primul rând, de neveste și de alte cucoane, mai lungi sau mai scurte în poale. Ba era și o fătucă neînțărcată din familia prezidențială care se sălta și se bâlbâia și ea la tribună. Bărbați numărați pe degetele partidelor. Iată-l pe Adrian Severin, agățat cu amândouă mâinile de fotoliu, ca să nu-l zmulgă vântul care mătură parlamentul de corupție. L-am întâlnit și pe Vadim Tudor, care vrea să salveze Europa cu cea mai înaltă statuie din lume, a opta minune, înfiptă într-un vârf de munte din Carpați. Trece pe acolo și Becali țanțoș ca un cocoș, fudul cum îi stă bine semețului ce privește peste lume, deși nu are gâtul încă înțepenit în gips…
L-am mai căutat de-a lungul și de-a latul campaniilor electorale, printre candidații la președinție. Înghesuială mare. S-au tot călcat pe călcâie și și-au cărat la ghionți în cârca și în coaste Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis, care au și ajuns în palatul copiilor de la Cotroceni. Dar și Vadim, Stolojan, Năstase, fachirul Mudava, Geoană, Meleșcanu, Ponta, Monica Macovei, Elena Udrea…
Nu-mi mai rămâne decât să scotocesc guvernul. Și dau de premieri ca Petre Roman, cel care spunea sau chiar credea că industria românească nu e decât un morman de fier vechi și în admirația chiloteselor de la APACA, a început marele dezastru. De un Stolojan care ne asigura de marele succes al dezvoltării zero. De un Văcăroiu care planifica mersul cu un pas înainte și doi pași înapoi. De un Radu Vasile care era convins și căuta a ne convinge că nu mai e nimic de furat în țara asta. De un Ciorbea care vedea cu un ochi luminița ce pâlpâia să se stingă la capul tunelului. De un Năstase care ne-a lăsat fără țițeiul din pământ și a dat de pomană, fără colac și lumânare, toată industria petrochimică. De un Tăriceanu care a dat și tezaurul Gojdu de la Budapesta, și a concesionat rapid platforma Insulei Șerpilor pe când era la putere. De un Emil Boc, cel cu pălăria pe o sprânceană și fără coloană vertebrală, ca val pe care cânta Traian Băsescu. De un Ungureanu care n-a avut nevoie decât de 70 de zile care să scufunde și mai adânc economia. De un Victor Ponta care are încă timp să ne arate ce poate. Miniștri la economie, de la un Popescu la un Gerea, și alți falimentari. La transporturi, Berceanu, Mitrea, Șova, sub care au pierit în dispariții dirijate autostrăzi, trenuri, căi ferate.
Pe trepte ierarhice inferioare nu-l caut. Nu merită. Ca să fie util, el ar trebui să se afle mai sus, chiar în vârful piramidei.
Îl caut. Cine să fie? Dacă nu chiar ideal, cât mai aproape de model. Să fie Stroe? De la Dacia? Mai e nevoie să-l prezint?
L-am acuzat și încă îl mai acuz de pasivitate. Dar îl înțeleg. Nu vrea să-și bată cuie în pingele. Să-și dea foc la valiză. Să-și pună dinamită în buzunare. Unul ca el nu este suportat printre impostori și corupți. Dacă nu este ca ei, îl elimină. Și găsesc motive și mijloace chiar să te desființeze.
Și Stroe nu se teme pentru el. Persoana lui nici nu ar mai conta dacă sacrificiul ar fi de folos pentru țară. Dar se gândește la opera pe care a creat-o. Ea să nu fie afectată. Să nu fie spulberată Dacia. Sunt destui care de abia așteaptă. Dar în țara asta a început să se miște câte ceva. Să apară pe prima scenă și acei oameni care sunt necesari. Mă gândesc, de pildă, la Aurescu, juristul și deputatul care s-a bătut la Tribunalul Internațional de la Haga pentru Insula Șerpilor, pe care, sub sceptrul lui Emil Constantinescu, Adrian Severin și MRU, o făcuseră cadou Ucreainenilor. Și, în ultimă instanță, la cetățeanul ajuns în poziție supremă, Klaus Iohannis. Care a avut curajul să intre în viespar. Fără altă protecție decât susținerea populară. Și mă întreb, cu inimia tremurândă, vor putea ei, ministrul și președintele de tip nou, să reziste? Nu vor reuși să-i discrediteze, să-i devieze, să-i arunce în confuzie încercările mereu stârnitele de interese obscure ale monstruoasei coaliții?
Haide, zău, domnule Stroe, fiiți-le alături. Țara are nevoie de oameni ca VOI!
(Prof. Marin Ioniţă)
