Compozitorul, dirijorul şi profesorul de canto George Ştephănescu s-a născut la 13 decembrie 1843 la Bucureşti și a decedat la 25 aprilie 1925. În satul Căpățânenii Ungureni, comuna Arefu, județul Argeș se află și acum casa în care a locuit compozitorul și care în prezent este casă memorială.
A participat la războiul civil şi Comuna din Paris din 1870
Ştephănescu a început studiile muzicale la vârsta de 6 ani cu profesorul Franz Lorenz (pian), continuându-le cu Ernst Weineter (teorie, armonie). Când a împlinit 10 ani, au apărut primele compoziţii (Carolina-Polca, opus 1 şi Marş triumfal, opus 6). După înapoierea de la Paris a compozitorului Eduard Wachmann (1860), începe să se familiarizeze cu fuga şi compoziţia, astfel că după fondarea Conservatorului de Muzică şi Declamaţiune din Bucureşti (1864) a devenit elevul aceluiaşi profesor (armonie, pian). După numai 3 ani, absolvă Conservatorul (1867) şi pleacă în capitala Franţei, înscriindu-se la Conservatoire imperial de musique, având ca profesori pe Henri Reber (armonie, contrapunct), Fr. Daniel Auber şi Ambroise Thomas (compoziţie), Enrico Delle Sedie (canto) şi A.F. Marmontel (pian). Aici şi-a făcut debutul de dirijor, conducându-şi propria compoziţie Dalila (1868), piesă distinsă cu premiul II. Participă la războiul civil şi Comuna din Paris (1870), în frunte cu profesorul Fr. Auber. Terminându-şi studiile şi murindu-i tatăl la Paris, Ştephănescu a fost obligat să se reîntoarcă la Bucureşti.
Printre discipolii săi s-a numărat și Hariclea Darclee
Profesor de canto şi mai târziu de operă la Conservatorul din Bucureşti (1872-1910), Ştephănescu a ridicat prima pleiadă de cântăreţi români de anvergură internaţională. Printre discipolii săi s-au numărat Hariclea Darclee, Nuovina, Zina de Nori, Grigore Gabrielescu, D. Popovic-Bayreuth, D. Teodorescu-Basu, Aurel Eliade, C. Rădulescu-Drumea, Irina Vlădaia, Constantin Cairetti, Mihai Tămăşescu, Rodica Nestorescu, Giovanni Dimitrescu, Oreste Dumitrescu, Petre Ghimpeţeanu, Ion Băjenaru, Constantin Grigoriu etc. Din 1877 a fost dirijor la Teatrul Naţional din Bucureşti, compunând muzică de scenă pentru întregul repertoriu universal şi naţional. Dorinţa sa de a pune bazele Operei Naţionale cu elemente autohtone s-a izbit de impresarii Operei Italiene din Bucureşti care supralicitau prima scenă a ţării. A fondat trupe personale de operă (1885, 1891, 1894, 1902), cheltuindu-şi fabuloasa avere moştenită de la tatăl său, în speranţa de a fonda Opera Română. În 1895 şi-a dat demisia din funcţia de dirijor al Teatrului Naţional. Când a părăsit scena, Ştephănescu a lăsat un vast repertoriu de opere, opere comice, operete, feerii şi vodeviluri, unele compuse de el, altele de Verdi, Auber, Offenbach, Ed. Caudella, Donizetti, Gounod, Flotow, Johann Strauss, Franz von Suppe, C. Zeller, Bizet, Rossini, Ad. Adam, Massenet etc. Sub bagheta sa au cântat la Bucureşti, sopranele Adelina Patti şi Gemma Bellincioni, tenorul Robert Stagno etc. În casa lui Ştephănescu au avut loc serate muzicale în care au participat Eminescu, I.L. Caragiale, B.P. Haşdeu, Iulia Haşdeu, Al. Vlahuţă, dr. Carol Davilla, dr. C. Istrati, George Coşbuc, Traian Demetrescu, Constantin Nottara, Ion Manolescu, Radu Rosetti, Iuliu Roşca, Theodor Aman, G. Tătărescu, George Mirea, Gr. Ventura etc.
La casa din comuna Arefu a adăpostit în fiecare vară pe toţi foştii săi elevi
Demn de reținut este faptul că în satul Căpățânenii Ungureni, comuna Arefu, județul Argeș se află casa în care a locuit compozitorul George Ștephănescu, care acum este casă memorială. Aceasta a fost construită din cărămidă, în 1873, după chiar planurile compozitorului. Clădirea este declarată monument istoric, sub denumirea Casa Gheorghe Ștephănescu. În fața casei se află și o statuie a compozitorului. Mai trebuie precizat că în 1905 protagonistul nostru a fost numit Inspector general al învăţământului muzical pe ţară fiindcă activa în tinereţe la Şcoala Normală Azilul Elena Doamna. Pe timpul primului război mondial acesta s-a retras la casa de vacanţă din comuna argeșeană Arefu, acolo unde a adăpostit în fiecare vară pe toţi foştii săi elevi. Ştephănescu a fost cea mai complexă personalitate artistică românească din secolul XIX până la apariţia lui George Enescu. El a atras în jurul său nucleul intelectualităţii autohtone, contribuind prin propriul său exemplu la afirmarea internaţională a muzicii naţionale. Artist profund ataşat solului natal, Ştephănescu s-a aflat timp de peste o jumătate de veac în fruntea iniţiativelor de îmbogăţire şi înnoire a vieţii muzicale româneşti. Acesta a fondat clasa de operă la Conservatorul din Bucureşti, a impus o pleiadă de mari cântăreţi în context naţional şi universal, a susţinut primele spectacole de operă clasică în limba română, a tradus libretele repertoriului universal în limba patriei, dirijând în premieră peste 50 de opere şi operete, a adus în ţară mari cântăreţi străini spre a-şi stimula tinerii solişti ridicaţi în şcoala sa de canto, a iniţiat concursuri muzicale şcolare, a publicat articole în presa epocii spre a apăra interesele muzicienilor autohtoni, a creat primele forme clasice originale de compoziţie (sonată, simfonie) şi a oferit modele de prelucrare a folclorului în lied, cvartet, sextet, octet, uvertură (cele două Uverturi – Peste Dunăre şi Uvertura naţională – au constituit pilde artistice în realizarea Poemei Române de George Enescu).
A creat o muzică programatică de esenţă naţională inspirată de peisajele satului Căpăţâneni
Ștephănescu a creat o muzică programatică de esenţă naţională, inspirată de peisajele satului Căpăţâneni (În munţi, Visul, În crâng, În alte timpuri, Vara şi Toamna). Deşi a crezut în forţa folclorului, totuşi Ştephănescu nu a apelat la citatul popular, inventând teme în spirit folcloric. A rămas mai aproape de romanţe şi melosul orăşenesc decât de cel ţărănesc, fapt ce a dat muzicii sale un caracter oarecum idilic, de esenţă naţională. Melodist autentic, Ştephănescu a lăsat câteva pagini muzicale de antologie în lied (Somnoroase păsărele, Kamadeva, Şi dacă ramuri bat în geam şi Mândruliţă de la munte) şi operetă – feerie (Cântecul fluier asului). Moştenirea sa principală a rămas teatrul liric, unde a creat instituţia de bază (Opera Română), forma muzicală în compoziţie (Petra, Cometa, Scaiul bărbaţilor), repertoriul autohton şi mai ales, publicul. Pornind de la convingerea că teatrul muzical este o şcoală de educaţie populară şi o instituţie patriotică, Ştephănescu a luptat ca organizator, dirijor, compozitor şi dascăl la înfăptuirea unui ideal major. A încercat să ofere o haină sonoră autohtonă capodoperelor teatrale clasice (Electra, Oedip de Sofocle, Hamlet de W. Shakespeare, Fecioara din Orleans de Fr. Schiller etc.). Elaborând şi manuale de specialitate (Mecanismul vocal – 1896, Interpretare şi stil) Ştephănescu a rămas în istoria muzicii româneşti un personaj paradoxal, deoarece a ajuns cel mai desăvârşit ctitor de şcoală vocală din secolul XIX, fără a fi urcat vreodată pe scena lirică! De aceea, Ştephănescu poate fi socotit creatorul ideii de teatru liric din România. Intransigent la catedră, în creaţie, în viaţa socială şi artistică, Ştephănescu a încercat să dea un răspuns pozitiv, dictonului marelui Will, afirmând: „În artă este să spui ca în Hamlet: a fi sau a nu fi!”. Compozitor complex şi complet, Ştephănescu a abordat toate genurile şi formele muzicale, mergând până la abordarea revistei muzicale (conturată în pragul Războiului de Independenţă de la 1877).
M.I.
