A fost generalul Gheorghe Băgulescu un om care și-a depășit epoca sau un produs al epocii în care a trăit? Cu siguranță, însă, lumea în care și-a desfășurat steagurile deși nu a fost limitată, i-a devenit cam strâmtă. A fost hărăzit cu o fire aprigă, cu un suflet clocotitor, cu o inimă care a bătut întotdeauna pentru țară, deși a murit departe de ea. Gheorghe Băgulescu s-a născut la 11 noiembrie 1890 în plasa Iancu, județul Brăila. A fost unul din cei trei fii ai lui Petre și al Radii, de religie ortodoxă, domiciliați în Greci, județul Romanați. Cei trei fii se numeau în ordinea venirii pe lume, Ion, Gheorghe și Vasile. Părinții și bunicii erau originari din Muntenia, de la Ștefănești, județul Argeș, unde tatăl, Petre Băgulescu a fost învățător și preot.

Octavian Goga a fost nașul generalului Băgulescu

În timpul ocupației germane în urma unui denunț Petre și Rada Băgulescu au fost deportați în Germania și condamnați la doi ani și opt luni de închisoare. Asemenea celorlalți doi frați ai săi, Gheorghe Băgulescu a absolvit ca șef de promoție liceul Nicolae Bălcescu din Bârlad în anul 1907. A urmat Școala militară de ofițeri de infanterie, apoi un stagiu la Școala regională de schi și alpinism din Briancon-Grenoble, cursul de informații Alpins, Franța și Școala Superioară de Război. A intrat în armată la 1 iulie 1912 direct din școala militară de infanterie. La 31 ianuarie 1926, la București, s-a căsătorit cu Elena Dumitru, căsătoria fiind celebrată  la biserica Sf. Spiridon în baza aprobării Corpului vânătorilor de munte. Din această căsătorie a rezultat un singur copil pe nume Elena Georgiana, născută la 7 decembrie 1926, în capitală, naș fiind marele Octavian Goga. Pașii îl vor purta însă spre alte meleaguri, din Japonia în China, din America în Franța. Aici avea de altfel să-și afle și sfârșitul bătrânul general, la Nisa, în decembrie 1963, lăsându-i statului francez o parte din averea sa. Ca o paranteză menționăm că Băgulescu încă din tinerețe vorbea bine limba franceză, germană și italiană.

A fost rănit pe front în primul război mondial

Conform arhivelor militare ale UM 02405 Pitești din studiul foilor matricole ale ofițerului Gheorghe Băgulescu aflăm faptele de arme ale protagonistului nostru, care prin natura misiunilor încredințate se afla în preajma lui Carol al II-lea, a mareșalului Ion Antonescu, a împăratului Japoniei, precum și a unor distinși diplomați ale căror nume au rămas în istorie. Astfel, la 20 iunie 1913 îl găsim pe argeșeanul nostru mobilizat la Regimentul I Vânători, participând cu acesta la campania din Bulgaria. După doi ani de neutralitate, România, conform hotărârii Consiliului de coroană, a intrat și ea în primul război mondial alături de Franța și Anglia. La 16 august 1916 căpitanul Gheorghe Băgulescu a fost mobilizat în Regimentul 66 infanterie, desfășurând acțiuni de luptă pentru apărarea Bucureștiului. În aceste lupte a fost rănit și apoi spitalizat. A revenit în rândurile armatei române și a participat la cunoscutele bătălii de la Oituz, Mărăști, Mărășești, Nămoloasa, Galați, în urma cărora faptele sale de arme au fost răsplătite cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, Ordinul Steaua României cu spade, Ordinul Coroana României, Ordinul Sf. Vladimir, clasa a IV-a cu spade, Medalia „Avântul Țării” și Legiunea de onoare în grad de cavaler.

A făcut parte din delegația militară care a transportat actul Marii Uniri de la Alba Iulia la București

După căderea guvernului condus de Alexandru Marghiloman, la șefia ministerului de război vine generalul Eremia Grigorescu, cel sub a cărei comandă a luptat Gheorghe Băgulescu în primul război mondial. Ministrul îl selecționează pe căpitanul Băgulescu de a face parte din delegația militară care a transportat actul Marii Uniri de la Alba Iulia la București, traseul fiind Alba Iulia, Sibiu, Țara Loviștei, Curtea de Argeș, București. În anul 1934, Gheorghe Băgulescu a fost numit atașat militar al României în Japonia. Aici a depus o activitate complexă în sensul cunoașterii României de către japonezi și în tot acest timp a scris trilogia „Suflet japonez”. Pentru că a intrat la un moment dat în conflict cu regele Carol al II-lea al României, Băgulescu a fost rechemat în țară. De menționat că la întoarcerea în țară a venit cu o mare cantinate de obiecte de artă de mare valoare din Japonia. A urmat anul 1941, atunci când mareșalul Ion Antonescu i-a făcut propunerea de a fi cooptat în guvern ca ministru de interne, dar Băgulescu a respins oferta. În același an protagonistul nostru fiind avansat la gradul de general a fost numit ministru plenipotențiar și ambasador al României în Japonia. După terminarea celui de-al doilea război mondial a fugit în Statele Unite ale Americii, iar ulterior s-a stabilit la Cannes. Aici a adus cu el, în speranța de a aduce în România, un impresionant tezaur de obiecte de artă, stofe și taboluri de colecție din Japonia. Înainte de a se stinge din viață, prin anii 1970 acest tezaur l-a cedat în custodie Primăriei orașului Cannes cu dorința testamentară de a fi predat statului român după ce România va fi iarăși o țară liberă și nu comunistă. Gheorghe Băgulescu a făcut parte din guvernul român aflat în exil, iar după moartea generalului Nicolae Rădescu, a devenit al doilea prim-ministru. Demn de precizat că Primăria din Nisa i-a ridicat argeșeanului o statuie pe postamentul căreia a fost scris: Gheorghe Băgulescu – un diplomat, un erou. Activitatea militară și diplomatică al lui Băgulescu în extremul orient o putem așadar împărți în două etape: în perioada 1935-1939, atunci când îl găsim atașat militar și naval în Japonia, China și Manchuko și în perioada iunie 1941 – aprilie 1943 ca ministru plenipotențiar al României în Japonia.

A menționat în testament să fie îngropat la Ștefănești

Din documentele de la arhivele din Pitești rezultă că părinții și bunicii lui Băgulescu își au originea la Ștefănești – Argeș, unde au posedat 20 ha de viță de vie și două case. Neavând moștenitori direcți toate au rămas de domeniul trecutului. De menționat este și faptul că înainte de a muri, generalul Gheorghe Băgulescu a lăsat următorul testament: „Doresc să fiu înmormântat în plină lumină, pentru a fi aproape de soare. În uniformă, nu pentru spiritul militar, ci pentru că în aceste haine sunt impregnate amintiri din țara mea și din activitatea mea de a o apăra demn contra oricărei aserviri. Când timpul va permite rog să fiu transportat la proprietatea mea de la Florica, dar numai într-o Românie liberă. O stelă să fie ridicată lângă mormântul meu în memoria celor morți în exil, departe de patria lor, de familiile lor, în memoria celor rămași în țară, sunt morți în închisori, în lagăre sau nedreptățiți. Am suferit mult în această lume pentru adevăr și de aceea nu regret. Mai periculos decât bomba atomică pentru mine este demagogia care duce la anarhie, la dezechilibrul spiritului sau la dictatură”.
M.I.
*La redactarea acestui articol a contribuit și col. (r) Gheorghe Rădescu.