Nu aveți cum să nu îi vedeți dacă treceți seara cam după ora șase prin capătul Complexului „Fortuna” din Pitești. Stau pe scări sau prin gang. Unii trag câte o pungă de aurolac pe nas, alții dintr-o bere ori pur și simplu stau de vorbă. Le spuneți „aurolaci” și treceți pe lângă ei ca pe lângă niște ciumați și niște tarați. Nu vă interesează probabil destinele lor făcute țăndări. Unii dintre ei nici măcar nu au trecut de vârsta majoratului.
Îi pasă cuiva de viitorul lor? Nu cred. Coincidență sau nu, din clădirea Prefecturii, acolo unde au birouri cei de la Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului, se vede bine capătul Complexului „Fortuna”. Se văd bine și cei 15-20 de amărâți care se adună acolo seară de seară. Însă nimeni nu face nimic. Cu siguranță că prin zonă trec destul de des și angajații Direcției de Asistență Socială a Primăriei Pitești. Și cu trecutul rămân.
Stimați bugetari nepăsători, dacă ați avea răbdarea să vă opriți și măcar treizeci de secunde acolo și să îi observați pe „aurolaci”, discret sau indiscret, ați avea ce vedea. Viețile lor. Viețile demne de un naturalism chiar mai feroce decât cel din romanele lui Zola. Eu îmi reduc viteza pașilor de fiecare dată când trec pe acolo. Săptămâna trecută, m-a marcat o scenă. Vreo cinci sau șase dintre acei tineri defavorizați în ultimul hal stăteau pe scările de la Fortuna și erau fericiți. Râdeau. Tocmai primiseră un bonus neașteptat la „meniul serii”, compus de obicei din aurolac și vreun colț de pâine mucegăită. O fată cu părul în mai multe culori neuniforme ținea o tavă cu un tort de ciocolată. Mâncau pe rând și după fiecare înghițitură li se lumina fața, de parcă tocmai ar fi îngurgitat o felie de fericire. În seara aia, fericirea lor a avut gust de aurolac și tort de ciocolată.
Cum trec des prin zonă, i-am văzut și a doua zi. În peisaj, la baza scărilor ce din păcate nu duc spre fericire, apăruse și un cărucior. Doi dintre „aurolaci” au un copil. Tatăl îi dădea lapte bebelușului dintr-un biberon nu tocmai salubru. M-a cuprins o tristețe temporară gândindu-mă în ce condiții trăiește și va trăi acel bebeluș. Probabil printr-un canal sau prin cine știe ce încăpere mizeră dezafectată. Îi pasă cuiva de asta? Vă pasă stimați oficiali de la Consiliul Județean și de la Primăria Pitești? Da, știu, poate că după editorialul ăsta, veți face vreo anchetă socială de ochii lumii sau ai… presei. Poate că veți lua decizia seacă și fără suflet de a îl încredința pe acest bebeluș vreunui asistent maternal. Mai bine nu ați face asta. Mai bine le-ați găsi un adăpost lui și părinților lui. Rousseau spunea că oamenii se nasc egali, dar societatea îi schimbă. Parafrazându-l pe filozoful francez, aș spune că amărâții de la Fortuna s-au născut inegali, dar că societatea îi poate schimba. În bine. Chiar așa stimate autorități: v-a trecut vreodată prin cap să faceți un proiect cu fonduri europene fie pentru realizarea unui adăpost pentru „aurolaci” fie pentru reintegrarea lor socială? Sunt sigur că nu. Poate și pentru că din asemenea proiecte nu iese și de-o șpagă.
Da, acum câteva seri, ignorații de la Fortuna au fost fericiți datorită tortului de ciocolată. Dar, după cum spune și scriitorul american J.R. Moehringer în minunata sa carte de memorii „Dulcele bar”, „orice clipă de euforie e urmată de depresie”. Așa e și în cazul „aurolacilor” de mai sus. I-am văzut și ieri. Erau fie triști, fie cu privirile pierdute. Afară e o toamnă frumoasă. Ce ar fi să facem ceva ca și ei să se poată bucura de ea?
Denis Grigorescu
