Eseistul Mihail Ilovici s-a născut la 4 octombrie 1910 la Găeşti, judeţul Dâmboviţa și a decedat la 12 februarie 1983. Era al patrulea copil în familia lui Theodor Ilovici, macedonean de origine. A urmat şcoala primară şi liceul la Găeşti, avându-i profesori pe Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. A fost licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1933). Student, debuta în 1930 cu versuri în revista „Licăriri” şi întemeia revista „Cristalul” (Găeşti, Bucureşti, 1930-1932), al cărei director a fost. Tot atunci frecventa cenaclul „Sburătorul”.
Capitole dintr-un studiu asupra lui Camil Petrescu îi apar în revista „Argeş”
Mihail Ilovici colaborează cu eseuri şi cronici literare la „XY. Literatură şi artă”, „Luceafărul literar”, „Păianjenul”, la „Păreri studenţeşti”, la „Democratul Basarabiei” (Chişinău), „Bobi”, „Răboj”, „Pegas”, „Viaţa literară”, „România literară”, „Brazda literară”, „Graiul tineretului” (Turnu Măgurele), „Adevărul”, „Timpul nostru”, „Cruciada românismului”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Convorbiri literare”, „Sfarmă-Piatră”, „Munca” (1941) etc. A fost redactor al revistelor „Litere” (1933-1935), „Sabarul” (Piteşti, 1935-1937) şi „Luceafărul” (Ismail, 1938). Semna şi DIK-Găeşti, Ion Lăstun, Ion D. Ioan. Profesor de limba şi literatura română în Găeşti (1933- 1938), apoi la Ştefăneşti şi Colibaşi, în judeţul Argeş, Ismail (1938), Curtea de Argeş (1939-1945), din nou în Găeşti (1945-1955), profesor emerit din 1971, Mihail Ilovici a fost şi director al teatrului din Găeşti, instructor de teatru în colonia de petrolişti Valea Caselor, bibliotecar în Ştefăneşti (1958-1963) și îndrumător cultural. Ilovici publică volumele „Negativismul tinerei generaţii” (1934), „Consideraţii asupra actului de cultură românesc” (1936), „Claudia Millian” (1938) sau „Noua spiritualitate românească” (Constructivismul) (1942). Capitole dintr-un studiu asupra lui Camil Petrescu îi apar în „Argeş” şi în volumul „Tinereţea lui Camil Petrescu” (1971).
„De la Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu învăţăm umana idee că trebuie să promovăm tinerele talente”
Ilovici a abandonat repede încercările şi proiectele literare (poezie, traduceri din Baudelaire, romanele Omul care face dragoste cu moartea, Sex appeal), pentru a se dedica eseului şi criticii culturale. „Negativismul tinerei generaţii şi urmarea lui”, „Noua spiritualitate românească” (Constructivismul) (din care a finalizat doar un fragment), propun, la un mod rechizitorial şi cinic, o revizuire a ierarhiei valorilor clasice ori contemporane, multe dintre ele fiind văzute ca piedici în afirmarea unei noi spiritualităţi. Prin prisma autenticităţii date de experienţă (de trăire) şi a vitalismului energetic, Ilovici, în numele „generaţiei cu idolii ucişi”, reţine ca modele de creativitate activă, „substanţialistă”, pe Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Dan Borta şi respinge pe Eugen Lovinescu pentru relativism estetic, pe M. Dragomirescu pentru estetism, pe Garabet Ibrăileanu pentru sociologism, pe Nicolae Iorga pentru dogmatism, de asemenea, pe George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Mihail Sadoveanu şi Cezar Petrescu. Fanatic al distracţiei aşa-ziselor forme anchilozante din cultură, Ilovici era nu numai nedrept, lipsit de acoperire şi de perspectivă în afirmaţii, dar şi de un tezism monoton, în ciuda formulei de scandal pentru care optase. A lăsat şi două lucrări interesând istoria literară, „Claudia Millian” (1938) şi „Tinereţea lui Camil Petrescu”, aceasta din urmă fiind o bună introducere în opera scriitorului. În evocările dedicate lui Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu descoperim și crezul lui Mihail Ilovici: „Cât voi trăi n-am să pot uita pe cel care, în măreţia lui creatoare, nu ezita să-i sprijine şi să-i promoveze pe tinerii modeşti, care trudeau ca şi el, în tinereţe, pe ogorul fraged al literaturii române. Numai «literatorii» superficiali şi infatuaţi din invidie şi parvenitism literar, dacă au ocupat un loc mai acătării sau au publicat un volumaş-două, îngreunează promovarea talentelor cu merite autentice, ca să-şi ridice propria lor statuie, potolindu-şi setea de arivism. De la Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu învăţăm umana idee că trebuie să promovăm tinerele talente care se ridică din mijlocul confraţilor de condei. Creatorii mari sunt şi oameni adevăraţi!” Aşa se explică atitudinea faţă de tinerele condeie pe care le-a sprijinit şi încurajat Mihail Ilovici.
Tinerii condeieri din cercul literar Ion Pillat din Ştefăneşti au avut ocazia să-şi prezinte «producţiile literare» unor mari poeți
Organizând diverse şezători literare Ilovici nu ezita să invite tineri poeţi sau prozatori, alături de scriitori consacraţi. Astfel, tinerii condeieri din cercul literar Ion Pillat din Ştefăneşti au avut ocazia să-şi prezinte «producţiile literare» poeţilor Virgil Carianopol, Ion Th. Ilea şi Theodor Scarlat. În vremurile când, pentru a publica, trebuia să se plătească un anume tribut, prin dedicaţii „marelui conducător” Mihail Ilovici se străduia să scoată de sub aceste tipare, girând cu numele său promovarea tinerelor talente. Deşi «oamenii de cultură», dăruiţi idealurilor socialiste, îi întâmpinau demersurile cu tot felul de piedici, în anul 1980 Ilovici reuşeşte să antreneze câţiva membri titulari ai Uniunii Scriitorilor din R.S.R. (Ludmila Ghiţescu, C. Miu Lerca, Otilia Nicolescu, Ion Popa Argeşanu) în tipărirea Atelierului de creaţie literară pseudo-antologie (ce urmărea afirmarea noilor talente argeşene şi de aiurea, nedorind în acest început nici invidia, nici intrigăria, nici practicarea moravurilor de gaşcă literară, aşa de frecventă în republica literelor). Lucrarea trebuia să apară trimestrial dar, numărul 1-2 (comasat) a apărut în luna noiembrie 1980, riscând de multe ori să fie scos din planul tipografic datorită altor «priorităţi». După atâtea avataruri, nici nu se mai punea problema continuării acestui proiect, mai ales că mulţi «culturali» ai epocii au primit cu frisoane de invidie şi egoism mica încercare. Amintirea omului Mihail Ilovici nu o putem detaşa de ţinuta pitorească, construită cu migală de el însuşi, cu nelipsitul baston în care nu se sprijinea niciodată, pălăria lustruită de atâta purtare şi costumul elegant, dar cu o croială de început de secol. Comportamentul său teatral îl făcea un actor încântător în piesa unei vieţi care se încheia în noaptea de 12 februarie 1983.
La baza edificiului său cultural şi uman, ca un modest omagiu, merită să încrustăm însăşi vorbele sale: „Cât voi trăi n-am să pot uita pe cel care, în măreţia lui creatoare, nu ezita să-i sprijine şi să-i promoveze pe tinerii modeşti, care trudeau ca şi el, în tinereţe, pe ogorul fraged al literaturii române”.
M.I.
Comments 1