# Tudor Răducanu a fost martor ocular și totodată șofer al autoturismului Cielo care a plonjat în aer, după ce avioanele NATO au lovit cu rachete podul Jagoda de peste râul Morava # În mașină se mai aflau Tudor Pendiuc, secretarul Iosiv Cerbureanu și Ion Neaga de la Corpul de Control al Primăriei Pitești. Douăzeci de ani de când o delegație de piteșteni cu ajutoare umanitare pentru sârbi era să piară în urma bombardamentelor NATO din Kragujevac
Pe 8 mai se fac 20 de ani de când o delegație din Pitești era să piară în urma bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei. Din delegație făceau parte primarul Tudor Pendiuc, secretarul Iosiv Cerbureanu, precum și șeful Corpului de Control al Primăriei Pitești, răposatul Ion Neaga. Am evocat momentul cu Tudor Răducanu, martor ocular și cel care a condus autoturismul Cielo în care se afla delegația primăriei. Mașina piteștenilor rula pe drumul de întoarcere de la Kragujevac spre Pitești, fix în timpul unui raid al avioanelor NATO care au luat în țintă podul Jagoda de peste râul Morava. Prin urmare, Cielo în care se aflau Pendiuc, Cerbureanu, Neaga și șoferul Tudor Răducanu a plonjat în gol câțiva metri după ce podul bombardat de americani s-a rupt pur și simplu. Tudor Răducanu povestește, fără a omite niciun detaliu, ca și cum totul s-ar întâmplat ieri, semn că dramaticul eveniment îl mai bântuie și astăzi.
„La un moment dat s-a auzit o bubuitură. Eram cu 120 la oră și nu am mai văzut podul…”
„Era luna mai 1999 și a fost vorba despre o acțiune umanitară. Impresionați de ce se întâmpla în țara vecină, mai ales că fusesem acolo cu doi-trei ani înainte, după copiii mei, care participaseră la o excursie în cadrul unor schimburi de experiență și am legat prietenii cu oamenii de acolo. Am pus la cale această deplasare cu câteva zile mai înainte, la nunta băiatului lui Neaga. În Kragujevac am fost să vedem adăposturile și obiectivele distruse, printre care linia de montaj de la fabrica Zastava. Apoi, în dimineața de 8 mai, ne-am întors spre țară. Am plecat dimineață de acolo, după ce am mâncat. Am intrat pe autostradă și ne-am dus spre nord. Erau Pendiuc în dreapta, Cerbureanu în spatele lui Pendiuc și Neaga în spatele meu. Undeva la intrarea pe autostradă ne-am oprit să punem niște afișe ale Crucii Roșii. O altă mașină, cu ziariști de la Pitești, ne-a depășit. Doar cinci minute ne-am oprit. Exact în acele cinci minute dinainte de a plesni podul. Cum vă spuneam, pe drum ne-a depășit mașina cu ziariști, era un microbuz. Tocmai vorbeam între noi despre racheta care lovise ambasada chineză, când am văzut că ne făceau cu mâna unii, foarte disperați, de pe marginea drumului. Credeam că vor benzină. Nimeni nu a înțeles de ce ne făceau oamenii aceia semne. Apoi, la un moment dat, s-a auzit o bubuitură. S-a văzut un nor de praf undeva în stânga. Eram cu 120 pe oră, era soare, cald, era zece și ceva și… la un moment dat nu am mai văzut podul. Nu pot să uit acel moment. Bombardamentul rupsese podul. Placa și primul pilon de la pod s-au dus pur și simplu în față, s-au frânt. Iar Cielo pe care îl conduceam a plonjat în aer cam 10 metri. Totul s-a petrecut foarte repede. Ca într-un film.”
„Pendiuc a dat cu capul și a spart parbrizul. (…) Neaga a avut un atac de panică”
Și tot Tudor Răducanu continuă: ”Am ieșit din mașină. Se adunaseră pe margine sârbii care ne aplaudau pentru că scăpasem cu viață. Să vezi o mașină zburând… Ăia erau în continuare pe sus, bombardau. Explozia avusese loc cu cinci minute înainte, la vreo 10 kilometri distanță de noi, dar veneam tare, cu 120 pe oră, așa că nu am mai putut evita nimic. Nasoală senzație. Pendiuc a dat cu capul și a spart parbrizul. Domnul Cerbureanu era în spatele lui Pendiuc, Neaga, în spatele meu. Neaga a avut un atac de panică. Nu mai putea să respire, am zis că moare. I-am dat două palme și și-a revenit. Neaga a avut cel mai mult de tras. (Ulterior, la zece ani după, șeful Corpului de Control al Primăriei Pitești, Ion Neaga, avea să-și piardă viața tot într-un accident de mașină, și tot pe autostradă, însă a noastră, București-Pitești). Ne-am dus în stufărișul lateral de teamă că americanii vor bombarda din nou. Apoi ne-a luat o mașină sanitară. Ne-au pus pe targă pe toți, pe mine, pe Pendiuc, pe ceilalți doi și ne-au dus la spital, la Cuprija. Ne-au băgat la radiografie, la consultări. Tot accidentul s-a produs la podul peste râul Velika Morava”.
În țară, la TV s-au prezentat imagini cu Cielo căzut de pe pod și s-a vorbit de victime
„La un moment dat a apărut informația și la televiziune. Imagini cu mașina distrusă, podul dărâmat. Unul din ziariști a anunțat în țară că a fost accident cu victime. Noi am vrut să luăm legătura cu familiile, să le liniștim, dar nu era semnal. Atunci a fost un moment de spaimă pentru soția mea (doamna Viorica Răducanu, fost secretar al Prefecturii și al Primăriei Pitești, n.red.). În țară nu știa nimeni ce să îi spună, nu se știa care sunt victimele, dar, oricum, singura mașină avariată era a noastră. Au venit și autoritățile să vadă situația, viceprimarul de la Kragujevac și Șole, șeful protocolului din Primăria Kragujevac. Au văzut care este situația, totul s-a lămurit și s-a anunțat în țară că suntem bine. Am fost acolo într-o acțiune umanitară pe persoană fizică, cum s-ar zice. Am obținut sponsorizări și am dus ulei, zahăr, conserve… A fost o acțiune pe care am pus-o la cale la nunta băiatului lui Neaga, care avusese loc cu puțin timp înainte. Am stabilit să merg eu cu mașina pentru că aveam autonomie, fiind pe benzină și gaz. Era suficient un plin de benzină la Caraș Severin. Nu pot să uit că am avut probleme și la partid, la PSD. Și asta fiindcă domnul Pendiuc, pe vremea aia, era pedelist activ, de frunte. Iar unii au zis că n-a dat bine ca eu, PSD-ist, să merg la sârbi cu PDL-istul Pendiuc”.
După un an, piteştenii invitaţi la Kragujevac au găsit un pod complet refăcut
La un an după această întâmplare, o altă delegație avea să răspundă invitației orașului prieten Kragujevac de a participa la zilele localității. Și din ea făcea parte din nou și Tudor Răducanu. Ofensiva NATO încetase, dar sârbii au organizat festivități din care nu au lipsit slujbe și concerte simfonice, precum și o ceremonie sfâșietoare. Pentru a marca momentele teribile pe care le trăiseră, vecinii de peste Dunăre au pornit alarma antiaeriană, moment în care toți localnicii care erau pe străzi în număr foarte mare s-au oprit încremeniți, cu ochii pe cer.
„La un an după, am fost acolo, la pod. Voiam să ne convingem dacă am fi putut vedea hăul din fața noastră, dacă am fi putut evita să cădem în gol. M-am convins că nu am fi putut evita căderea în gol”, spune Tudor Răducanu. Cei care puteau să își piardă atunci viața au aprins lumânări în locul în care au plonjat, în semn de mulțumire că scăpaseră ca prin minune. Ceea ce însă i-a uimit pe toți piteștenii prezenți era faptul că, într-un singur an, sârbii refăcuseră porțiunea de drum prăbușită. Practic, construiseră un alt pod, paralel cu cel bombardat de NATO. Ca un triumf al voinței de fier a sârbilor în fața agresiunilor străinilor.
