Un om pe care-l cunosc de-o viaţă şi-l apreciez mereu mă mustră, pe mail, pentru unele din ideile din „Renaşterea naţionalismului românesc”. Sau, mai bine spus, mă obligă la o atitudine mult mai tranşantă. Are dreptate sau nu? Judecați dumnevoastră!
(Cristian Cocea)
Dragul meu prieten,
Îți scriu aici pentru prima oară, deși am discutat (și ne-am disputat) de multe ori. Cred că am început să înțeleg o parte din scopurile tale: să reconciliezi mereu ceea ce uneori e ireconciliabil. De aceea articolul tău se întinde de la stînga la dreapta, de la plus la minus, de la doctrina națională la cea a globalizării, fără a putea să se stabilească la ceva, în ceva. Îmi e greu să comentez ceea ce aduci tu în discuție căci e amplu, e… ca o fugă printre idei. Totuși m-au străfulgerat cîteva replici citind rîndurile tale. Una din sintagmele tale m-a speriat: „CE PUTEM PĂSTRA DIN VECHILE NAȚIONALISME”. Aș vrea să-ți spun cum am înțeles eu că decurg lucrurile: nu există naționalisme vechi și noi ci există numai dragostea de țară, de meleagurile natale, de limba maternă, care se transformă în patriotism, un sentiment ceva mai amplu. Așadar, aici nu există „vechi” și „nou”, modern și caduc. Sentimentele au o dinamică a lor veche de mii de ani. Oamenii au evoluat dpdv tehnologic foarte mult, însă dpdv emoțional foarte puțin. Dragostea de mamă sau de fiu (fiică) sunt vechi de mii de ani și s-au schimbat foarte puțin (să nu zic deloc) în răstimpul ăsta. Dragostea de țară, de meleagurile natale și limba maternă sunt așijderea. Așadar nu există un naționalism vechi și unul nou. Poate doar forme de manifestare, deși, dă-mi voie să mă îndoiesc și aici. Sunt seminții care, din diferite motive, au fost obligate să-și părăsească locurile de baștină sau blestemate parcă să nu se simtă nicăieri „acasă”. Aceste seminții au încercat să acrediteze ideea că putem fi și „globali” sau „cetățeni ai planetei”, însă eu nu știu cum aș putea rezona cu folclorul din Papua Noua Guinee sau din Islanda. Trebuie să înţelegem că sunetele unice pe care le auzeam la începuturile vieții noastre și care ne dădeau siguranță ne liniștesc și acum. Nu poate să-mi sune nicicum liniștitor un cîntec de leagăn în limba swahili căci pur și simplu în viața intrauterină eu am auzit altfel de sunete. E mult de povestit aici, însă trebuie să înțelegem că, pentru mulți oameni de pe acest pămînt, cuvîntul „acasă” are un sens propriu și că el creează o identitate. Fără identitate sîntem venetici, nomazi. Poate că cei care au umblat din loc în loc sau, și mai rău, au jefuit de foame, pot să spună că nu există un „acasă”. Pe noi, românii, însă, pămîntul ăsta ne-a hrănit mereu și a îngrășat chiar și pe alții. Așadar nu ne putem identifica deloc cu sentimentul nomadului deși, sărăciți de resurse, am luat și noi uneori calea pribegiei, însă nu în hoarde, nu organizat, nu planificat și nu cu scop de jaf. Și acum vin la a doua chestiune a ta: tinerii care ar trebui să se întoarcă. Faci un fel de apel la conștiință și cred că e un pariu dificil, aproape imposibil. Eu propun altceva: să păstrăm resursele în această țară, să ne bucurăm de fructul muncii noastre, să intrăm în schimburi ca oameni liberi și stăpîni pe ceea ce deținem prin apartenență la aceste meleaguri și atunci acești tineri, care astăzi pleacă, mîine se vor întoarce.
Cred că asta este marea noastră problemă națională și anume: venitul național s-a scurs prea mult în afară și a rămas prea puțin în această țară, făcînd prospere alte civilizații și adîncind rămînerea noastră în urmă. Bruma de venit rămasă în țară si-au luat-o vătafii, cei puși să vegheze la o exploatare nemiloasă a resurselor noastre (inclusiv cea umană ). Nu mai încerca să reconciliezi ireconciliabilul. E timpul s-o spunem clar și răspicat: am fost și sîntem spoliați de civilizații mult mai agresive, devenite mai puternice prin jaf și supunere, pentru că au deținut mereu resurse precum și mînă de lucru ieftină pentru a le exploata. Istoria noastră este un lung șir de războaie, dezastre și umilințe pe care le-am suferit pentru a apăra aceste resurse. De la aurul dacic, trecînd prin resursele de hrană și aur vînate de otomani și pînă la petrolul, sarea, grînele exploatate de Germania nazistă sau uraniul și aurul exploatate direct și indirect de sovietici, toată istoria noastră e străbătută de aceeași constantă. Am fost mereu „grînarul” sau resursa de lemn, petrol, aur, sare și mai nou, vînt sau mînă de lucru ieftină. Și astăzi trăim un „război al aurului” (precum a fost denumit războiul dacic în epoca romana) iar Roșia Montană e un exemplu viu. Despre petrol și resurse energetice ce să mai spunem!? Companiile petroliere românești sau terenurile cu vînturi prielnice din Dobrogea stau mărturie. Îmi vine în cap vorba unui politician contemporan, părtaș și el de altfel la jaful național: „Bogată trebuie că a fost țara asta dacă încă mai este ceva de furat din ea”.
Dan
