Sursă importantă de hrană graţie numeroaselor vitamine şi minerale existente în compoziţia sa, a proprietăţilor antioxidante pe care le posedă, element de bază al dezvoltării economice şi comerţului intern şi extern, promotor al imaginii României în lume, prieten fidel al artiştilor şi filosofilor, monedă de schimb în relaţiile diplomatice, viţa-de-vie şi viticultura au reprezentat pentru poporul român una din principalele culturi agricole care şi-au dovedit de-a lungul timpului eficienţa, dar şi una dintre principalele activităţi agricole.

Dovezile vechimii viţei-de-vie pe teritoriul României

Beneficiară a unui teritoriu propice dezvoltării viticulturii, în România s-a înregistrat încă din cele mai vechi timpuri o intensă activitate viniviticolă, evidenţiată de numeroasele referiri făcute de filosofii şi scriitorii antici, greci şi romani în ceea ce priveşte cultura viţei-de-vie, de descoperirile arheologice care au scos la lumină amfore de provenienţă locală, vase destinate păstrării vinului, unelte specifice lucrărilor agrotehnice aplicate acestei culturi sau embleme şi monede pe care se regăsesc simbolurile acestei plante şi ale zeului pe care milotogia antică îl consideră protectorul viţei-de-vie.
Ca poziţionare în timp, cel mai vechi reprezentant al vitaceelor este considerat a fi Cissus, ca urmare a descoperirilor în straturile cretacicului inferior din terţiar, care era răspândit în vestul Americii de Nord, în apusul Europei şi chiar în Kazahstan. Vitis silvestris, strămoşul viţei-de-vie de astăzi, a fost semnalată ca liană în pădurile din regiunea pontică cu circa 7000 de ani î.Hr., în bazinul mediteranean, în zona cuprinsă între Caucaz şi marea Caspică. Pe teritoriul României, prezenţa viţei-de-vie a fost fixată, ca urmare a săpăturilor arheologice, la începutul erei terţiare. Există dovezi incontestabile în ceea ce priveşte cultura viţei-de-vie pe teritoriul actual al României încă din cele mai vechi timpuri, printre care se pot enumera lucrarea lui Richard Wilhelm ”Histoire de la civilisation chinoise” în care se menţionează faptul că în perioada 140- 87 î.Hr. au fost introduse în China viţe nobile aduse de la geţi.

Descoperirile arheologice făcute în cetatea dacică de la Popeşti (Argeş)

Între dovezile privind existenţa şi continuitatea viţei-de-vie în arealul românesc stau şi descoperirile arheologice făcute în cetatea dacică de la Popeşti (Argeş), care evidenţiază în lipitura unei vetre conturul unei frunze de viţă-de-vie. Aşadar, din patrimoniul viticol al României, considerat de istorici, filosofi şi arheologi la fel de vechi ca şi omenirea, face parte şi podgoria Ştefăneşti, ale cărei soluri cu structuri şi compoziţii diferite au permis utilizarea eficientă a unor zone pe care culturile cerealiere sau alte tipuri de culturi nu erau posibile, dar şi obţinerea unor soiuri de struguri diferite, dar unice şi a căror tipicitate a făcut din vinurile din Dealul Piteştilor un produs ale cărui calităţi au primit recunoaştere naţională şi internaţională.
Bogăţia rețelei hidrografice de care dispune teritoriul podgoriei argeşene Ştefăneşti, în care rolul principal îl are râul Argeş, clima blândă, vânturile calme şi resursa umană de înaltă calificare de care a dispus de-a lungul timpului această zonă viticolă au contribuit la succesul şi recunoaşterea vinurilor de Ştefăneşti. Ca o dovadă a calităţii şi unicităţii vinurilor produse la Ştefăneşti stau premiile obţinute la concursurile naţionale şi internaţionale cum sunt cele de la Budapesta în 1966, când vinul Savignon de la Ştefăneşti a întrunit cele mai bune rezultate, sau cele de la Lubljana din 1972, când recolta de Tămâioasă românească 1865 a primit una dintre cele mai mari note.

Cele două războaie mondiale au dus la distrugerea unor soiuri nobile specifice regiunii Argeş şi înlocuirea lor cu soiuri hibride

Cultura viţei-de-vie a jucat un rol important în economia naţională şi regională, fapt demonstrat de personalităţile care au deţinut de-a lungul timpului podgorii în judeţul Argeş, dar şi de valorea de vânzare a acestora în urma tranzacţiilor cu pământ. Domnitorii, boierii şi mânăstirile au fost, în special în perioada feudală şi postfeudalism, principalii proprietari de vii în podgoriile argeşene, embleme ale regiuni la care au făcut referiri călătorii străini ajunşi în Ţările Române, principi şi cărturari.
Patrimoniul viticol argeşean a cunoscut mai multe forme de proprietate, plecând de la cea devălmaşă, trecând apoi prin proprietatea privată, în timpul căreia suprafeţele cultivate cu viţă-de-vie au fost de nenumărate ori subiect de judecăţi domneşti, de întăriri ale unor proprietăţi în special mânăstireşti, de moşteniri, dar şi de răscumpărări ale unor trădări în rândul boierimii, şi ajungând în proprietatea statului în regimul comunist, pentru ca ulterior să revină unor vechi proprietari. Odată cu modificările formelor de proprietate au apărut şi schimbări, uneori dramatice, în structura sortimentală zonală, dar şi în dimensiunea şi calitatea viţelor cultivate.
Cele două războaie mondiale, atacul filoxerei, reformele agrare au dus la distrugerea unui patrimoniu viticol unic şi a unor soiuri nobile de viţă-de-vie specifice regiunii Argeş şi înlocuirea lor cu soiuri hibride, mai slabe calitativ, dar mai rezistente la boli cripogamice şi la condițiile de mediu.

În dealurile Piteştilor predominau soiurile albe pentru vin

În ceea ce priveşte sortimentul de struguri în etapa prefiloxerică, se cultivau numai soiuri vechi româneşti. În dealurile Piteştilor predominau soiurile albe, pentru vin. Documentele reţin că în cele mai multe localităţi erau cultivate soiurile: Gordinul, din care se obţinea un vin deschis foarte bun; Braghina, cu coacere relativ mai timpurie; Razachia, cu bob mai consistent, pentru vinuri foarte căutate; Tămâioasa, de culoare gălbuie, pentru vinuri de calitate; Berbecel, cu bob mic, pentru vinuri uşoare; Corbul, pentru vinuri roşii; Băşicata, pentru masă şi vin mai acid; Coarnă, bun pentru masă, dar bun şi pentru vin alb uşor. Aceste soiuri care dădeau vinuri de bună calitate l-au făcut pe Ionescu Gion să afirme că viile din podgoriile argeşene erau celebre în toată ţara.
Fărâmiţarea proprietăţilor şi lipsa unor resurse financiare necesare pentru întreţinerea plantaţiilor, dar și atacul filoxerei au reprezentat factorii determinanţi care au dus la distrugerea şi îmbătrânirea patrimoniului viticol, fenomen care s-a manifestat pregnant până în anii 1960, când s-a trecut la refacerea lui prin îmbogăţirea plantaţiilor cu viţe nobile, mărirea suprafeţelor cultivate şi dezvoltarea ştiinţei şi cercetării, fapt susţinut de realizarea în 1959 la Ştefăneşti-Argeş a uneia dintre cele mai moderne staţiuni de cercetare şi producţie din ţară.
A fost introdus şi extins în cultură pentru prima dată un sortiment mult mai adaptat condiţiilor locale: Fetească regală, Fetească neagră, Tămâioasă românească, Muscat Ottonel, Aligote, Băbească neagră, Sauvignon.
După 1990, odată cu schimbarea regimului politic, viticultura argeşeană cunoaşte o noua perioadă de regres. Desfiinţarea întreprinderilor agricole de stat şi a cooperativelor agricole de producţie şi restituirea terenurilor foştilor proprietari au generat o fărâmiţare a structurii de proprietate şi distrugerea masivelor viticole. Au dispărut total viile de la Izvorani, s-au diminuat drastic plantaţiile de la Valea Mare, Ştefăneşti, Văleni, Vrăneşti, Călineşti, Priboieni, Topoloveni, Leordeni, Costeşti.