Mai avem. Mai avem. Mai avem un imn național și un drapel…
Roșu, galben și ablastru flutură steagul peste țară, din hotar în hotar. Peste țara cât a mai rămas din ea. Cât n-a fost încă vândută, înstrăinată, chiar între granițele ei.
„Deșteaptă-te române!” s-a cântat pentru prima dată în parcul Zăvoi din Râmnicu-Vâlcea. Bucurie. Entuziasm. Extaz. Speranță. Clipa când s-au deschis porțile spre neuitare și pentru poetul, altfel modest în literatură, dar cu inima mare, ardeleanul Andrei Mureșanu. Și Anton Pann. „Cel isteț ca un proverb!”… Îl mai cântăm, mai mult îl îngânăm o dată pe an, la aniversare și la evenimente ocazionale, cum ar fi întrecerile sportive cu ai noștri pe podium.
„Deșteaptă-te române! Din somnul cel de moarte!” Din agonie. Din amorțeală. Din amețeală. Din zăpăceală. Din rătuteală. Freacă-ți cu pumnii ochii. Crapă pleoapele. Șterge-ți urdorile. Dă cu apă rece și vezi ce se petrece. Privește și te dumirește. Mai avem, mai avem, mai avem o ieșire la mare, porturi, platformă continentală. Dar nave? Unde sunt petroliferele, unde pescadoarele, unde navele transportoare de cherestea, de ciment, de animale, de cereale, de tot felul de mărfuri? Cum de a putut să dispară fără urmă una dintre cele mai mari flote comerciale din lume? România Mare. Mai are încă hotare. Vameși. Grăniceri. Polițiști de frontieră. Fâșie neutră. Puncte de control. Dar petrol?
Căscai. Dormeai. Visai. Habar nu aveai. Ți se fura. Ți se vindea. De sub pernă. De sub saltea. Aurul negru. Mai de folos decât cel din lingouri care stă stocat, ștampilat, încuiat. Aurul negru, sângele care circulă prin toate venele civilizației. Automobile, locomotive, vapoare, avioane, fel de fel de motoare. Ar rămâne fără el înțepenite ca niște gâze țintuite în insectar. Benzină, motorină, combustibil pentru reactoare, asfalt, păcură, parafină, polietilenă, alcool, materiale plastice, fire de țesut, piele artificială pentru încălțăminte, medicamente. Zăcăminte de țiței, sonde, rețele de conducte, câmpuri petrolifere, rafinării, instalații de prelucrare, laboratoare, rezervoare… Peste care flutura steagul românesc, dar au alt stăpân. Care face ce vrea în țara ta. Închide și lichidează unități de producție, demontează și taie instalații și echipamente, le trimite la fier vechi, dă oamenii afară, ne vinde, dacă vrea, nouă, produsele din țițeiul nostru, la prețurile pe care le decide, expediază beneficiile în afară. Unde sunt vestiții schelari români care construiau turnuri de sonde elegante, durabile și fiabile? Unde sunt sudorii de mare adâncime care forau pe dealuri, în văi, în smârcuri, pe dune, sub apa mării? Unde utilajele petrolifere cunoscute în întreaga lume? Cu ce ne-am ales din această privatizare a secolului?
Mai avem, nu mai avem o bancă comercială, o bancă de comerț exterior, o bancă de dezvoltare, o bancă națională funcțională, o bancă agricolă, care realizau venituri cu cheltuieli minime. Nu consumă materie primă, energie, forță de muncă cine știe ce. Ghișee, funcționari, directori, femei de serviciu, aparate de numărat, seifuri, pază, lumină de la bec, căldură din calorifer, contribuție intelectuală, uniforme, formulare și cam atât. Adevărate mașini de bani. Găinile economice naționale cu ouă de aur… Până și CEC-ul, casa de economii a oamenilor cu venituri mici, s-a privatizat. Deșteaptă-te române!
Mai aveam mine și depozite de aur adevărat, de argint și de cupru. N-a lipsit mult să fie vândute. Nu se știe ce soartă le așteaptă.
Și un fund de mare. Concesionat imediat ce s-a câștigat procesul de la Haga. Și niște posibile gaze de șist. Care se pare că au și fost arvunite…
Mai avem teritoriul. Pământul dintre granițe. Flutură tricolorul peste el. „Când patria ne cheamă sub drapel, toți copiii ei sunt datori să alerge, să-l apere, să moară pentru el!” De ce nu? Mai alergăm și prin Balcani, și prin Irak, şi prin Afganistan, ne întoarcem în țară în sicriul înfășurat în drapel. Mai avem discursuri despre pământul strămoșesc, apărat de generații după generații, de năvălitori, de cotropitori, de invadatori. Îmbibat cu sânge, presărat cu morminte. Dar iată că chiar în aceste zile un personaj de la putere clama că am întârziat prea mult votarea legii de vânzare a pământului către cetățenii străini și cerea să urgentăm această operație. Motivația? Datoria de reciprocitate. Românii au și început să cumpere terenuri, construcții, hoteluri, plantații, proprietăți industriale, insule, debarcadere pe alte continente. Plesnesc declarațiile de avere, cele la vedere. Mulți magnați și moguli stau cu un picior în țară și altul pe afară. Ce îi mai leagă pe ei de pământul străbun în afară de afaceri?
Mai avem o inimă în piept. Bolnavă. Nu e de vânzare. Nici cumpărători nu se arată. Mi-a fost dat să aud cele mai josnice cuvinte „Mi-e rușine că sunt român!”.
Deșteaptă-te române. Freacă-te cu pumnii la ochi. Cască-i mari cât cepele. Scarpină-te în ceafă. Nu e glumă. Dacă merge tot așa, poți să ajungi să calci pe pământ străin în țara ta.
Să rămânem numai cu prăjina de la drapel! Și cu versuri de la imn: deșteaptă-te, deșteaptă-te.
(Prof. Marin Ioniţă)
