Îmi pare rău de maestrul Mircea Diaconu. De marele actor Mircea Diaconu, idolul meu din „Mere roșii”, dar care nu s-a dat dus de pe Colegiul Câmpulung decât după ce au intervenit pompierii din USL să-l descarcereze. Sincer vorbind, consider că ANI i-a făcut o nedreptate maestrului, răstignindu-l printr-o decizie controversată și foarte pripită. În contextul în care în România se fură autostrăzi întregi și hoții nu plătesc niciodată, să ușui din Parlament și din viața publică un artist pe motiv că era, în același timp, director de teatru și senator, mi se pare chiar o glumă sinistră. Dar asta-i România, nu ne mai vindecăm niciodată de ea. Ce m-a nelămurit însă a fost atitudinea gen „după mine potopul” a omului politic Mircea Diaconu, în raport cu colegii săi din USL Argeș. Să mă explic. Atâta timp cât exista o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, era limpede că maestrul nu va mai putea candida pentru un nou mandat pe colegiul său natal din Muscel. Și totuși, actorul a dat impresia până în ultima clipă că se agață cu disperare de mandatul de parlamentar, ignorând riscul că întreaga structură politică pe care o reprezintă USL în Argeș ar fi putut să rămână cu un colegiu gol. Agățându-se la modul jenant de un scaun de senator, și care oricum nu aduce prea multă fală, dacă e să judecăm după percepția catastrofală a românilor față de parlamentari, marele idealist din „Mere roșii” s-a transformat dintr-o dată într-un personaj eminamente mercantil. Îmi pare rău s-o spun, dar merele roșii s-au transformat în mere acre, șifonând un model al adolescenței mele. Gabriel Grigore
