Și iar mă întorc cu gândul la oamenii frumoși ai țării. Că are țara asta oameni frumoși, virtuoși și sfinți, curați, neîntinați, cu haruri pe care le dăruie cu generozitate. Uitați într-o lume în care patriotismul a devent utopie. Nu știu, mulți, puțini. E greu de aflat sub platoșa ignoranței. Veleitarii, venalii, corupții, mafioții care jefuiesc țara și pe noi, ne-au ucis și încrederea că mai există și altceva. Ne-au făcut să nu mai vedem decât guvernamentali, politicieni, demnitari, afaceriști, dregători, puși pe căpătuială pe căi dosnice și josnice. Ceea ce nu este și nu poate fi în totalitate adevărat.
În contemporaneitatea noastră cu destui indivizi strâmți și pociți din punct de vedere moral, social, religios și uman și conștiința infirmă, avem și oameni frumoși și neticăloși. Dar ca să-i găsești, trebuie să fii convins că există.
Unul dintre aceste exemplare rare, care par imposibile, sau numai ficțiuni, este și Gheorghe Păun. Singurul academician, la ora actuală, locuitor în județul Argeș. Și el fără vilă, fără palat, fără castel. Cu o gospodărie aproape țărănească în care cultivă zarzavaturi, flori și pomi fructiferi. Sapă, seamănă, udă, culege. Pun rămășag că are bătături în palme.
O valiză de voiaj, periuța și pasta de dinți, medicamentele, un carnețel de însemnări, o carte, telefonul mobil, biletul de avion, ochelarii, ceasul… Bagajul de valoare în cutia craniană și în punga inimii…
Este omul care a ajuns până la marginea lumii. Și nu este lună în care să nu călătorească până la aceste hotare. Profesor itinerant prin toate marile centre universitare. Azi în Spania, mâine în Japonia, nu e de mirare să-l întâlnești prin America Latină, pe oriunde. Prelegeri, expuneri, conferințe științifice la care participă studenți, profesori universitari, chiar academicieni, specialiști. Conducători de doctorate.
Gheorghe Păun. Românul. Olandezul zburător al timpurilor moderne… Și pentru toate aceste drumuri și popasuri, în care duce faima țării, nu cheltuie niciun leu din bugetul național. Nici bani de avion, nici de cazare în hoteluri cu multe stele, nici de protocol, nici de reprezentare, cum se întâmplă cu mulți delegați sau reprezentanți trimiși sau care își fac vânt peste hotare. Nu are nici mașină la scară, nici șofer, nici secretare, nici consilieri… Totul pe cont propriu. Țara care nu contribuie cu nimic, se înzestrează cu câștig pe plan internațional. Și încă la cel mai înalt nivel, cel de prestigiu științific.
Când spunem că Gheorghe Păun din Cicăneștii de Argeș a ajuns până la marginile lumii cunoscute, ne gândim la cele terestre, consemnate pe hărți, în atlase și în cărțile de geografie. Însă personajul nostru nu este doar un pasionat excursionist. Nici măcar un vajnic explorator. Nu urcă vârfurile celor mai înalți mulți, nu plutește pe banchizele de gheață, nu se avântă în caverne subterane, nu caută ruine de cetăți dispărute, limbi moarte și populații în cimitirul preistoriei. Pe drumul nedrumuit, tăiat în jungla necunoașterii, pe care nu a mai călcat nimeni înaintea lui, pentru că nu exista, Gheorghe Păun a spart plafonul imposibilului. Fără zgomot, fără fum, fără scântei, fără erupții, fără cutremure, a pătruns în lumea energiilor necunoscute. În celule, în membrane, în protoplasme, în mitocondrii. În spiralele ADN-ului, în segmentele și secvențele arborelui genetic. În laboratoarele informatice. Modele pentru calculatoare bilogice. Acolo unde se întâlnește materia fără viață cu viul, visul utopic al omenirii din totdeauna… Fiecare celulă, un adevărat computer conectat la rețeaua întregului organism, cu miliarde de asemenea unități informatice. Și cu reacții la influențele din afară.
Astfel, Gheorghe Păun, băiatul dint-un sat care părea și el uitat de lume, a ajuns un adevărat demiurg.
Cine bănuia pe vremea când bătea cărările pădurilor, când trecea prin șuvoiul pârâurilor, când bea apă din izvoare, când păștea oile pe deal, când cânta din fluier, când își făcea prima ucenicie de artă plastică și poezie scriind texte pe crucile din cimitir? Clasele elementare într-o școală sătească, liceul într-un oraș provincial, drumul spre lume se deschide în studenție. Academicianul de azi nu își uită obârșia. Nici primele erupții, nici primele eresuri, nici primele încercări. Nu mai pictează, dar scrie romane, proză scurtă, eseuri, poezie lirică, poezie de meditație, cronici literare, comentarii, articole de ziar, editează reviste…
O mână de trup, vulnerabil și el – s-a ales și cu o operație pe inimă – nu are timp de pierdut când e vorba de propria-i persoană. Călătorii, prelegeri, conferințe științifice, comisii de doctorat, studenți, profesori universitari academicieni, savanți…
Câți români ca el? Câți ar putea să fie? Și fără să vrei, te duce gândul la acei copii de la țară, talentați sau poate chiar geniali, care se pierd necunoscându-se pe ei, sau zbătându-se în neputință.
(Prof. Marin Ioniţă)
