Fănuş Neagu ar putea fi un motiv de mândrie naţională. Dacă nu ar fi fost român din România, dacă n-ar fi scris în limba română, dacă cele mai reuşite cărţi ale lui ar fi fost bine traduse şi promovate în cultura internaţională, dacă cineva ar fi avut interes să-l propună şi să-l susţină prin toate mijloacele de obicei folosite, ar sta alături de scriitorii latino-americani şi de alţii din alte istorii şi geografii, cu sau fără coroana premiilor Nobel.
Cum se face, cum nu se face, în arhivele regale, academice şi administrative ale Norvegiei şi Suediei nu figurează niciun român. Să nu ne facem iuzii, doamna Herta Mueller este legitimată acolo drept scriitoare germană ce nu are de la noi decât suferinţa şi tortura la care a fost supusă în România comunistă. Fapt ce a sporit valoarea cărţilor sale şi cu o componentă politică. Nu ştiu dacă Vasile Voiculescu, de pildă, a scris cărţi care să nu atingă nivelul celor ale marii doamne. Dar în mod sigur, tortura lui în temniţele regimului de atunci a fost cu mult mai cumplită…
Se spunea că în venele lui Fănuş Neagu ar circula şi sânge de lipovean. Nu i-ar fi putut fi de niciun folos. Lipovenii sunt chiar mai puţin luaţi în seamă decât românii acolo unde se bate în cuie rampa celebrităţii mondiale.
Este foarte adevărat că lui Fănuş Neagu nu i se pot găsi merite de luptător împotriva comunismului şi nici de victimă. Urmărit va fi fost şi el, dosarele cu informaţii vor fi umplut multe sertare şi fişete la securitate, dar n-am aflat să fi fost reţinut, anchetat, arestat, condamnat, aruncat după gratii.
Poate să fie aceasta o vină? De ce nu? Este vina tututor românilor care nu s-au declarat măcar dizidenţi. Ba, mai mult, cei care nu s-au aflat în conflict major cu puterea, sunt socotiţi, în mod automat, colaboraţionişti. Zeloşii tranziţiei îi trec pe listele negre pe Arghezi, G. Călinescu, Marin Preda… Judecând astfel lucrurile, Fănuş Neagu, un personaj care gâlgâia de talent şi n-ar fi putut să existe altfel decât scriind, ar fi trebuit să nu pună mâna pe plaivas. Dar ce să facă altceva? Să fie învăţător de ţară, cum a încercat, n-ar fi fost tot o activitate de contribuţie la făurirea „lumii noi”?
Fănuş Neagu a preferat să scrie. Dar nu pe „linia partidului”. Nu a adus elogii epocii şi conducătorilor. Dimpotrivă… Satul din cărţile sale este unul devastat de „cooperativizarea agriculturii”, oamenii buimaci. Autorul nu ezită nici teme neconvenabile. Cum a fost arestarea şi deţinerea doamnei mareşal Maria Antonescu…
Iar personajele sale ciudate, mereu imprevizibile, nu au nimic în comun cu personajele tipice, pozitive sau negative, cum o cerea teoria tipicului în literatură. Nici nu sunt modele pentru omul nou, multilateral dezvoltat…
Dar adevărata lui dizidenţă este neconformismul. Fănuş Neagu nu încape în niciun şablon, nu respectă niciun canon. Nu se supune poruncilor vremii. El crează o lume mitologică, suprarealistă, fantastică, onirică, ce nu poate fi de folos ideologiei după care literatura era armă de luptă, iar scriitorii activişti de partid.
Ruptă din timp şi din constrângeri, creaţie a unei fantezii fără limite, lăsată slobodă, făcută cunoscută pe aici şi prin lume, literatura lui Fănuş Neagu are dreptul să rămână un motiv de mândrie naţională pentru multe generaţii…
Prof. Marin Ioniţă
