Dan Deşliu s-a născut la 31 august 1927 la Bucureşti. Este fiul Elenei (născută Săndulescu) şi al lui Ştefan Deşliu, contabil la Compania Bulandra, ulterior administrator al Teatrului Muncitoresc. Începe studiile secundare la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, le continuă la Şcoala de Aeronautică din Mediaş şi la Liceul de Construcţii din Bucureşti. La îndemnul lui Victor Ion Popa urmează Conservatorul de Artă Dramatică (clasa Mariei Filotti) din Bucureşti, după care, între 1946 şi 1948, este actor la Petroşani şi Bucureşti. Este redactor şi reporter la revista Flacăra, redactor la Scânteia și redactor-şef adjunct la Luceafărul (1961-1962). Ca poet, debutează în revista lui George Călinescu „Lumea”, în 1945, iar editorial, cu volumul Goarnele inimii, apărut în 1949. Din 1952, Dan Deșliu a fost pentru mai multe mandate deputat de Argeș, postură din care a intrat în contact și a sprijinit cultura argeșeană. A murit înecat în Marea Neagră, la 4 septembrie 1992, în stațiunea Neptun.
A fost unul dintre rapsozii cei mai înfocaţi ai regimului comunist
Primele versuri ale lui Deșliu, incluse abia mai târziu în volum, arată înclinaţie spre confesiune şi meditaţie: toamna, peisajul aburit al serii, melancolia tinereţii fugare, în formele de expresie ale unui sentimentalism cenzurat. Începând cu 1948, Deşliu se pune fără rezerve în slujba regimului comunist, devenind unul dintre rapsozii lui cei mai înfocaţi şi mai recompensaţi (în 1949, 1950 şi 1951 e laureat al Premiului de Stat, în 1974 şi 1978, e distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor etc.). Lungi compuneri epic-discursive exaltă lupta împotriva „duşmanilor poporului” (partizanii anticomunişti din munţi), noile şantiere, modelul Rusiei bolşevice şi utopia comunistă. Mult timp, Deşliu este valorizat exclusiv ca autor al poemelor Lazăr de la Rusca (1949) şi Minerii din Maramureş (1951), intens mediatizate, impuse în programele şcolare şi în manuale ca modele ale noii literaturi. Clişeele limbii de lemn ale propagandei regimului sunt placate pe tiparele prozodice şi lingvistice ale folclorului, hibridul fiind de un comic involuntar. Strident false în infrastructura lor ideologică şi etică, Prima baracă, Naţionala nr. 7 şi alte „reportaje lirice”, precum şi reveriile utopiste din Spre ţara visată conţin şi pasaje de oarecare lirism şi vervă şi vădesc o anume uşurinţă a versificaţiei – drept care autorul le menţine în culegerile sale până la cea din 1980. Semnele de înnoire apar timid şi pot fi identificate începând cu Ceva mai greu (1958). Remarcabilă este evocarea copilăriei, vârstă a inocenţei, dar şi a unei înţelepciuni din perspectiva căreia sunt sancţionate faptele celor maturi.
Spre finele deceniului al nouălea trece la disidenţa declarată
Poemele din Visul şi veghea (1972) ilustrează o sensibilă primenire formală. Locul vechilor compuneri narative şi declamative e luat de piese concentrate şi elaborate (rondele, de exemplu), corectând, uneori bacovian, fostele elanuri juvenile. Deşliu îşi ia dreptul de a-şi revizui conştiinţa moral-poetică şi de a prefera alinierii nonsubordonarea. Triumfalismul de odinioară cedează locul interogaţiei atinse de dezamăgire. Pavăză putredă (1981) consemnează punctul terminus al acestei coborâri lucide. Cartea fixează imagistic coşmarul ultimului deceniu ceauşist. Limbajul esopic e atenuat de aspectul de cronică tranzitivă. Lumea fericirii în care crezuse tânărul devine o distopie lirică (este caracteristic, sub acest raport, Dincolo de proverbe, colecţie de parimii întoarse ironic şi sarcastic în negativul lor). Amplele poeme au acum o prozodie accidentată, aglomerând imagini disparate într-un spaţiu absurd.
Spre finele deceniului al nouălea, Deşliu trece la disidenţa declarată. În 1988, el îi trimite lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare de tranşantă atitudine împotriva cultului personalităţii şi a dictaturii de clan, denunţând demolarea monumentelor trecutului etc. Scrisoarea e însă şi mărturia unei drame personale: „subsemnatul am pornit, încă din 1945, la un drum ce proclamase cu totul alt itinerar şi alte obiective. Dacă ar fi reieşit că drumul va duce la situaţia actuală, m-aş fi situat fără şovăire pe poziţia contrară”. Ca urmare, poetul e persecutat, urmărit şi agresat de oamenii Securităţii.
Destinul lui apare astfel paradigmatic pentru falimentul unei iluzii şi – semn al conştiinţei morale – pentru curajul de recunoaştere a acestuia. Autorul a mai scris reportaje, vioaie articole şi eseuri pe teme sportive (el însuşi practicând sportul), s-a încercat şi în teatru (o farsă poetică), fără însă a persevera. Istoria literară îl reţine ca poet cu o evoluţie dintre cele mai spectaculoase şi totodată ca pe un caz dramatic de conştiinţă.
Opera
Printre realizările literare ale protagonistului nostru menționăm: „Goarnele inimii”, Bucureşti, 1949, „Cântec pentru Legea cea Mare”, Bucureşti, 1949, „Lazăr de la Rusca”, Bucureşti, 1949, „Poezii. Cântec pentru slava lui Gheorghi Dimitrov”, Bucureşti, 1949, „În numele vieţii”, Bucureşti, 1950, „Minerii din Maramureş”, Bucureşti, 1951, „Versuri alese”, Bucureşti, 1953, „Cuvânt despre sergentul Belate Alexandru”, Bucureşti, 1956, „Cântec de ruină”, Bucureşti, 1957, „Ceva mai greu”, Bucureşti, 1958, „Lazăr de la Rusca. Minerii din Maramureş”, Bucureşti, 1959, „Poeme. Lazăr de la Rusca. Minerii din Maramureş. Pe viaţă şi pe moarte. Despre oţel”, Bucureşti, 1961, „Cercuri de copac”, Bucureşti, 1962, „Poezii”, Bucureşti, 1962, „Minunile de fiecare zi”, Bucureşti, 1964, „În poartă, Voinescu!”, Bucureşti, 1968, „Drumul spre Dikson”, Bucureşti, 1969, „Luminile arenei”, Bucureşti, 1969, „Regele X”, Bucureşti, 1969, „Din ţara lui Nu-mă-uita”, Bucureşti, 1970, „În bătălia pierdută (1942-1969)”, Bucureşti, 1971, „Visul şi veghea”, Bucureşti, 1972, „Sângele voinicului”, Bucureşti, 1973, „Cetatea de pe aer”, Bucureşti, 1974, „Premiera se amână”, Bucureşti, 1977, „Un haiduc pe bicicletă sau Contra timp şi spaţiu cu Marin Niculescu”, Iaşi, 1978.
Soledad
Parc-aş trăi într-un castel
de carne vie şi de oase
la orice foşnet dureroase
de şarpe sau de
porumbel
Un castelan al nimănui
căci nimeni pavăza nu-i cere
decît eretica plăcere
de-a şti ce este şi ce nu-i
Ca un incest neconsumat
tot ce-am trăit mă arde încă
meduza pe un colţ de stîncă
sub care valurile bat
Din turla ultimului gînd
scrutez reptilele blajine
cu ochi de sulf suind în mine
încet de cine ştie cînd.
M.I.
0 Comentarii