Completul care a decis admiterea în unanimitate a recursului declarat de preşedintele Consiliului Judeţean Argeş, Constantin Nicolescu, a avut următoarea componenţă: Dumitru Diaconu (preşedinte), Raluca Elena Şimonescu Diaconu şi Ana Maria Coculescu (judecători) şi Mariana Carmen Dumitru (grefier). Încheierea şedinţei publice din 02 februarie are 28 de pagini, motiv pentru care vă prezentăm fragmentul de final prin Curtea de Apel Piteşti infimă sentinţa dată de judecătoarea Ioana Mihaela Neacşa de la Tribunalul Argel, prin care Nicolescu era arestat preventiv pentru 29 de zile. Titlul şi subtitlurile aparţin redacţiei.

Motivele de recurs

(…) Pentru toate aceste considerente, tribunalul a dispus arestarea preventivă a inculpatului Nicolescu Constantin, aşa cum s-a arătat în preambulul prezentelor considerente. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul Nicolescu Constantin care a criticat-o atât pentru nelegalitate cât şi pentru netemeinicie invocând următoarele:

– nu a fugit şi nu există date că ar încerca să fugă din ţară sau încearcă să zădărnicească în vreun mod aflarea adevărului prin influenţe de orice natură sau că a săvârşit o infracţiune, ori încearcă să ajungă la o înţelegere cu partea vătămată

– nu există probe din care să rezulte că ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică în ipoteza în care ar fi lăsat în libertate

– prima instanţă nu a arătat în ce constă pericolul pentru ordinea publică, rezumându-se la a indica gravitatea faptelor imputate

– pericolul concret pentru ordinea public pe care îl reprezintă a fost legat de un moment în care opinia publică a luat cunoştinţă de faptele imputate, arâtând că în cauza Costiniu şi Căşuneanu, ÎCCJ a definit pericolul public, iar argumentele aduse de instanţa supremă sunt valabile şi în speţa de faţă

– Direcţia Naţională Anticorupţie nu a demonstrat “pericolul public concret”, făcându-se o confuzie între pericolul faptei şi pericolul public, pentru care nu există probe

– nu a avut în vedere buna reputaţie de care se bucură în societate, dovadă fiind diplomele de excelenţă depuse la dosar

– intervalul de timp scurs de la momentul pretinsei săvârşiri a faptelor până la momentul la care acestea au fost aduse la cunoştinţa publicului, respective 2011 a estompat pericolul social

– nu există probe care să dovedească săvârşirea infracţiunilor pentru care este cercetat

– au fost depăşite termenele de înaintarea dosarului în 24 de ore, respectiv de judecare a recursului de 3 zile, astfel că sunt incidente dispoziţiile articolului 185 alin. 3, respectiv 197 alin. 2 Cod procedură Penală, fiind evidentă încălcarea dreptului la apărare

– prima instanţă şi-a depăşit competenţa făcând o judecată de fond apreciind ca nefondate apărările de fond invocate, făcând chiar şi o analiză a declaraţiilor martorilor

– prima instanţă nu a dat dovadă de rol activ, de obiectivitate şi imparţialitate, preluând toate afirmaţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie, invocând probe, supoziţii din alte cauze şi nu a analizat toate motivele prezentate la fond în apărare

– a invocat evenimente ulterioare pronunţării hotărârii, ştiut fiind faptul că, în considerente, judecătorul trebuie să prezinte argumentele pe care se întemeiază hotărârea

– judecătorul fondului a încălcat obligaţia de a motiva hotârârea redând pasaje din interceptări, pronunţându-se asupra valabilităţii autorizaţiei de interceptare, deşi acest lucru nu s-a cerut

– nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale şi anume de a analiza alternativa la arestare

– extinderea din 28 ianuarie 2011, respectiv referatul din 26 ianuarie 2011 care face obiectul volumului XII, dosar urmărire penală, trebuie ignorate pentru că încalcă egalitatea de tratament dat fiind faptul că apărarea nu a luat cunoştinţă de acestea

– prima instanţă a ignorat jurisprudenţa CEDO, oglindită în hotărâririle ce au fost date în cauza Tase c. României, Tărău c. României, Clainching vs. Rusia, Pagsuria vs. Georgia, Calmanovici vs. România pentru că nu s-au oferit probe concrete de către procuror în susţinerea pericolului social concret, iar instanţele au încălcat art. 5 din Convenţie, neindicând în concret pericolul şi nu au analizat alternativa la arestarea preventivă. Nu este suficient a se justifica arestarea numai în raport de gravitatea faptei, ci trebuie să se dovedească în concret pericolul social pe care l-ar genera o eventuală punere în libertate. Neindicând alternativa la arestare, prima instanţă a încălcat art. 5 pct 3 din Convenţie

– s-a ignorat de către prima instanţă faptul că infracţiunile imputate au fost săvârşite în perioada anilor 2005-2006, iar autorităţile au stat în pasivitate. Prin urmare, este inadmisibil ca parchetul să solicite arestarea preventivă pentru fapte petrecute cu mult timp în urmă

– s-au încălcat principiul nevinovăţiei şi principiul umanităţii care presupun judecarea unei cauze cu respectarea sănătăţii persoanei şi fără aprecieri privind vinovăţia

– propunerea de arestare preventivă nu a fost semnată de procurorul ce instrumentează cauza, sancţiunea fiind nulitatea absolută

– actele premergătoare pot constitui mijloc de probă dacă sunt consemnate într-un proces verbal, ceea ce nu s-a făcut, astfel că pentru acestea a intervenit nulitatea absolută.

În concluzie inculpatul solicită în principal respingerea propunerii de arestare preventivă şi în subsidiar luarea unei alte măsuri preventive restrictive de libertate, respectiv obligarea de a nu părăsi ţara sau localitatea.

De asemenea, în cazul în care se menţine măsura arestării preventive, inculpatul solicită instanţei de recurs să aplice dispoziţiile art art. 139 alin. 1 Cod Procedură Penală referitoare la tratamentul medical sub pază pentru că nu este nevoie de expertiză, ci de acte medicale, dat fiind faptul că inculpatul a suferit o intervenţie chirurgicală.

Curtea apreciază că recursul este fondat

Examinând hotărârea recurată atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, astfel cum impun disp. art 385/6 alin. Ultim Cod Procedură Penală, Curtea apreciază că recursul inculpatului este fondat pentru argumentele ce vor fi expuse.

Prima instanţă nu a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor prevăzute de art. 148 lit. F Cod procedură penală, dispunând arestarea preventivă pe o durată de 29 de zile a inculpatului Nicolescu Constantin. Din perspectiva dispoziţiilor art. 143 alin. 1 Cod Procedură penală, Curtea constată că, în cauză, sunt doar indicii în sensul art. 68.1 Cod procedură penală, adică date din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul, faţă de care se fac acte de urmărire, a săvârşit o faptă penală. În opinia Curţii, indiciile rezultă din convorbirile telefonice ale recurentului, din cererea pe care acesta a semnat-o pentru obţinerea fondurilor europene, cerere care, în accepţiunea DNA Piteşti, conţine informaţii ce nu au corespondent în realitate, precum şi din documentele contabilităţii duble a SC PIC SA Piteşti ori alte asemenea documente.

În fine, Curtea reaminteşte că, în procedura de faţă pentru luarea măsurii arestării preventive nu trebuie să existe probe de vinovăţie ci doar indiciile săvârşirii unei fapte.

În raport de aceasta, apare ca neîntemeiată critica invocată de recurent , prin apărător, referitoare la lipsa probelor de vinovăţie.

În examinarea cerinţelor impuse prin art. 148 lit. F Cod procedură Penală, Curtea reţine că, dacă în legătură cu prima condiţie prevăzută de textul de lege sus citat

( pedeapsa mai mare de 4 ani prevăzută pentru infracţiunile imputate) nu au fost obiecţiuni, discuţii s-au purtat în legătură cu neîndeplinirea celei de-a doua condiţii , respectiv cea referitoare la existenţa pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea lui în libertate.

Susţinerea recurentului în sensul neîndeplinirii celei de-a doua cerinţe este întemeiată.Astfel, punctul de plecare în argumentarea acestei opinii îl constituie art. 5 pct 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. În jurisprudenţa sa, CEDO a dezvoltat câteva motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune, respectiv:

– să existe indicii temeinice în sensul că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală

– pericolul ca acuzatul să fugă

– riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei

– să comită noi infracţiuni sau să tulbure ordinea publică.

Pe de altă parte, CEDO a statuat că, potrivit art. 5 pct 3 cu care art 5 pct 1 formează un tot, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces ( cauzele Mc Kay vs Regatul Unit, Calmanovici vs România).

Existenţa pericolului concret pentru ordinea publică se impune a se stabili nu doar în funcţiile de criteriile reţinute de instanţă, dar şi de elemente care ţin de persoana recurentului, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 136 alin. 8 Cod Procedură penală.

Curtea notează că recurentul a fost senator în Parlamentul României în perioada 2000-2004 şi, din anul 2004, este preşedintele Consiliului Judeţean Argeş. În acest răstimp nu a săvârşit abateri disciplinare, nu a fost sancţionat în cadrul activităţii desfăşurate şi nu are antecedente penale.

A fost în permanenţă implicat în acţiuni complexe, a fost apreciat pentru întreaga activitate depusă, obţinând diverse titluri, diplome de excelenţă, de merit, de onoare.

Astfel, recurentul este cetăţean de onoare al municipiului Piteşti, al localităţilor Slobozia, Coşeşti.

A fost apreciat pentru contribuţia adusă la dezvoltarea şi prestigiul unor localităţi argeşene, la promovarea lor peste hotare.

Prin titlurile acordate, sunt recunoscute sprijinul deosebit pe care acesta l-a acordat în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea unor activităţi sportive, culturale (teatru, literatură), religioase, învăţământ sau în legătură cu promovarea obiceiurilor tradiţionale dar şi contribuţia la promovarea valorilor democratice din România.

Acestea demonstrează că recurentul este o persoană apreciată în societate, respectată, dând dovadă de o probitate morală şi o deontologie profesională deosebite, astfel că nu se poate vorbi în cazul de faţă despre un pericol social concret pentru ordinea publică, pe care l-ar presupune lăsarea sa în libertate.

Recurentul s-a prezentat în faţa organului judiciar când a fost solicitat, a dat declaraţie la data de 10 septembrie 2010 (f.126, vol.I dosar urmărire penală), nefiind probe care să demonstreze intenţia de a se sustrage de la efectuarea procedurilor judiciare.

DNA nu a adus nici un argument cu greutate că Nicolescu a obstrucţionat justiţia

Nu s-a adus nici un argument cu greutate de către DNA – Piteşti, în sensul că recurentul a obstrucţionat sau că încearcă obstrucţionarea actului de justiţie ori că ar comite infracţiuni şi nu a indicat nici un fapt convingător care să susţină ipoteza pericolului prezentat de recurent pentru ordinea publică, aşa cum a recomandat CEDO (cauza Pantea vs. România).

Aceasta, întrucât pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice. La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5 în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică.

În prezent, recurentul este internat la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în Secţia de Terapie Intensivă Chirurgie Cardiovasculară, fiind în perioada postoperatorie după revascularizaţie miocardică prin by-pass aorto-coronarian.

Aşadar, în raport de argumentele expuse, prima instanţă a apreciat greşit ca fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 148 lit.f Cod procedură penală, referitoare la împrejurarea că lăsarea în libertate a recurentului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

De asemenea, Curtea constată că prima instanţă a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor prevăzute de art. 136 alin. 1 Cod procedură penală, privind scopul măsurilor preventive.

În acest sens, Curtea reaminteşte că, în cauză, sunt doar indicii (nu probe) în înţelesul dispoziţiilor art. 143 Cod procedură penală, că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar în raport de cele expuse (că inculpatul nu s-a sustras de la urmărire penală, că nu are antecedente penale, că imaginea pe care o are în societate este pozitivă) şi de textele de lege precizate de dispoziţiile CEDO (art. 5), de jurisprudenţa CEDO şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de vârsta şi starea de sănătate a recurentului, măsura adecvată realizării scopului măsurilor preventive este cea prevăzută de art. 145¹ Cod procedură penală, respectiv „obligarea de a nu părăsi ţara”, pe o durată de 30 de zile.

Obligaţiile ce vor fi instituite în sarcina recurentului sunt menite să asigure realizarea scopului măsurilor preventive, astfel cum este definit în art. 136 Cod procedură penală.

Acestea, de altfel, sunt o garanţie a derulării procesului penal în condiţii normale, în scopul aflării adevărului.

Interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 136 alin. 1 Cod procedură penală, care a avut ca efect arestarea preventivă a recurentului este generată de faptul că prima instanţă nu a dat importanţa cuvenită nici dispoziţiilor alineatului 8 din acelaşi articol.

Din perspectiva dispoziţiilor mai sus menţionate, vârsta de 66 de ani pe care o are recurentul, starea precară a sănătăţii, intervenţia chirurgicală pe care a suportat-o de curând, buna reputaţie de care recurentul se bucură în societate, lipsa antecedentelor penale sunt argumente care se circumscriu articolului 136 alin. 8 Cod pr. penală, recomandând aternativa la arestare. În acest sens, textul precizează: „alegerea măsurii”.

Curtea reaminteşte că practica instanţei europene a reţinut, în acest sens, că detenţia unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată în ultimă instanţă, atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost analizate şi s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau cel individual (cauzele Vrencev vs. Serbia, 2361/05, 23.09.2008; Witold Litwa vs. Polonia, 26629/95, 4.04.2000; Hilda Hafsteinsdottir vs. Islanda, 40905/98, 8.06.2004; Enhorn vs. Suedia, 56529/00, 25.01.2005; Rusu vs. Austria, 34082/02, 2.10.2008).

Şi Curtea Constituţională a statuat că „instituţia privării de libertate a unei persoane reprezintă un act de extremă gravitate pentru orice cetăţean. Ea nu se poate realiza decât în condiţii strict reglementate de lege pentru a se preveni orice abuzuri care ar conduce la arbitrar şi discreţionar, afectând direct valorile umane ce constituie esenţa personalităţii fiecărui individ. De aceea, art. 23 din Constituţie stabileşte că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, textul constituţional reglementând până la detaliu condiţiile în care se poate efectua arestarea şi garanţiile constituţionale necesare asigurării unui cadru adecvat protejării cetăţeanului împotriva unei astfel de măsuri.” (Decizia nr. 107/1998, Decizia nr. 108/1998). Aşadar jurisprudenţa Curţii Constituţionale este conformă cu jurisprudenţa CEDO în materia protecţiei libertăţii individuale.

Mergând mai departe cu raţionamentul, Curtea consideră că nu este suficient ca privarea de libertate să fie executată conform legii naţionale, ci trebuie să fie şi „necesară” în circumstanţele specifice cauzei.

Condiţia necesităţii presupune, ca ipoteză, existenţa unui interes public, în sensul privării de libertate, interes care ar putea fi buna administrare a justiţie (riscul sustragerii de la proces), protejarea publicului (riscul repetării faptelor) şi care, în pofida prezumpţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală, aşa cum este stabilit în art. 5 din Convenţie (cauza Kudla vs. Polonia).

Antagonic, este interesul particular al inculpatului, interes care se circumscrie dreptului la libertate, la sănătate, chiar şi la viaţă.

Mai mult, arestarea preventivă în cazul art. 5 pct. 1 lit. c trebuie, de asemenea, să presupună cerinţa realizării unei proporţionalităţi (cauzele Ambruszkiewicz vs. Polonia, 38797/03, 4.05.2006; Landet vs. Polonia, 11036/03, 18.03.2008).

Curtea observă că jurisprudenţa CEDO contribuie la înţelegerea proporţionalităţii ca echilibrul echitabil între interese contrare, atunci când prin măsurile dispuse de autorităţile naţionale se aduce atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie. Echilibrul echitabil sau echilibrul just reprezintă în jurisprudenţa instanţei internaţionale de la Strasbourg, o garanţie pentru respectarea drepturilor omului, în situaţiile în care autorităţile naţionale, prin măsurile dispuse, limitează exerciţiul drepturilor consacrate de Convenţie.

„Arestarea nu este necesară în sensul Convenţiei”

Revenind la speţă, Curtea apreciază că arestarea recurentului nu este „necesară” în sensul Convenţiei, pentru că, aşa cum s-a arătat anterior, D.N.A. Piteşti nu a demonstrat riscul sustragerii inculpatului de la proces ori riscul repetării faptelor (cauza Pantea vs. România).

Din contră, actele depuse la dosarul cauzei, cu ocazia judecării în primă instanţă, conturează profilul moral al unei persoane respectate în societate, preocupată de dezvoltarea multilaterală a comunităţii în care trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea şi, implicit, lipsa pericolului social al lăsării acesteia în libertate.

Aşadar, numai existenţa bănuielilor plauzibile (indicii temeinice de săvârşire a unei fapte penale), în contextul dat, nu reprezintă un motiv suficient pentru o plasare în detenţie a recurentului.

În fine, nu trebuie să se facă abstracţie de intervalul de timp scurs de la data la care se susţine că au fost săvârşite infracţiunile până la data sesizării instanţei de judecată cu propunerea de arestare preventivă.

În legătură cu aceasta, Curtea reaminteşte că marja de apreciere a oportunităţii luării unei măsuri preventive privative de libertate este limitată pentru că detenţia preventivă este cea mai severă dintre măsurile prevăzute de art. 136 Cod procedură penală.

„Măsura nu este adecvată după scurgerea a 5 ani de la data la care se susţine că s-a comis fapta”

După scurgerea a 5 ani de la data la care se susţine că au fost săvârşite unele acte materiale, măsura nu este adecvată scopului procesului penal, astfel cum este definit în art. 1 Cod procedură penală şi nu legitimează privarea de libertate, ci, aşa cum s-a arătat mai sus, doar una din măsurile preventive restrictive de libertate.

Curtea mai apreciază că menţinerea arestării preventive a unui inculpat ce a suferit recent o intervenţie chirurgicală echivalează cu încălcarea art. 3 din Convenţie, pentru că CEDO a stabilit că durata excesivă a detenţiei preventive, atunci când compromite în mod grav sănătatea inculpatului, poate constitui un tratament inuman. În analizarea acestui articol, CEDO a impus drept criterii vârsta şi starea de sănătate a inculpatului, criterii care se regăsesc în situaţia de faţă.

Curtea, în mod rezonabil, poate să prevadă, pe de o parte, că, dată fiind starea sa de sănătate, recurentul este mai vulnerabil decât un deţinut obişnuit (cauza Pantea vs. România).

Răspunzând celorlalte critici invocate, Curtea reaminteşte că, într-o hotărâre judecătorească, considerentele acesteia trebuie să cuprindă argumentele pe care se întemeiază soluţia şi nu alte evenimente ce au intervenit ulterior pronunţării, cum este în cazul de faţă.

Este adevărat că argumentaţia hotărârii recurate conţine o analiză a proceselor – verbale indicate în practicaua prezentei încheieri şi că judecătorul fondului a făcut aprecieri privind săvârşirea infracţiunilor.

Cu toate acestea, opinia exprimată în sensul de mai sus este lipsită de relevanţă pentru că judecătorul care a dispus arestarea preventivă a recurentului în faza de urmărire penală devine incompatibil, efect al dispoziţiilor art. 48 alin. 1 lit. a Cod procedură penală.

Hotărârea primei instanţe, din punct de vedere tehnic, conţine argumente care nu sunt împărtăşite de Curte pentru că trebuia să se dea prioritate aplicării Convenţiei.

Contrar opiniei apărării, judecătorul fondului s-a pronunţat asupra cererilor formulate în apărare, a avut rol activ, a fost imparţial şi obiectiv în judecarea cauzei, nefiind nicio probă care să demonstreze contrariul.

S-a susţinut de către apărare că au fost încălcate dispoziţiile referitoare la termenele de înaintare a dosarului şi de judecare a recursului, sancţiunea ce trebuie să intervină fiind nulitatea absolută.

Curtea nu împărtăşeşte această opinie pentru că cele două activităţi derulate după momentul pronunţării încheierii nu atrag incidenţa art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

În altă ordine de idei, dreptul la apărare nu poate fi exacerbat astfel încât să includă şi judecarea în interiorul unui interval de timp anume indicat a cauzei.

De altfel, hotărârea primei instanţe de arestare preventivă, devenind executorie în momentul pronunţării sale, îşi produce efectele până la judecarea definitivă a cauzei, adică până la data judecării prezentului recurs.

În dezacord cu opinia recurentului, în sensul că propunerea de arestare preventivă este lovită de nulitate absolută, pentru că nu a fost făcută de către procurorul care investighează cauza, Curtea arată că doar adresa de înaintare a propunerii a fost semnată de către procurorul şef serviciu.

Însă această adresă nu echivalează cu un act de sesizare a instanţei, acesta din urmă fiind decât referatul prin care s-a propus arestarea preventivă.

Aşa cum se observă, referatul a fost semnat atât de procurorul ce instrumentează cauza, cât şi de către procurorul şef serviciu.

Nu este agreată de Curte nici critica referitoare la omisiunea consemnării într-un proces verbal a actelor premergătoare, omisiune ce atrage tot nulitatea absolută.

Aceasta, deoarece, în procedura de faţă, nu se analizează probe, legalitatea acestora fiind o chestiune ce ţine de fondul cauzei. Deocamdată, aşa cum s-a arătat, consemnările proceselor verbale constituie indicii temeinice.

S-a susţinut de către reprezentantul D.N.A. – Piteşti, cu ocazia judecării recursului, că extinderea cercetării justifică detenţia, invocând Rezoluţia nr. 175/P/2009 din data de 28 ianuarie 2011 a aceleiaşi unităţi de parchet, ataşând cauzei, în preziua judecării recursului, volumul XII, deşi legal este că numai actele şi lucrările efectuate până la momentul sesizării instanţei cu propunerea de arestare pot face obiectul analizei atât la judecata de fond, cât şi la recurs.

Faptul ca DNA – Piteşti nu l-a prezentat şi primei instanţe pentru ca aceasta să se pronunţe sub aspectul existenţei sau inexistenţei indiciilor, trebuie sancţionat cu neluarea în seamă a dosarului.

Dacă s-ar accepta excepţia de la regulă, trebuie să fim de acord cu ideea că judecătorul fondului este privat de posibilitatea examinării actelor şi lucrărilor dosarului, ceea ce nu este admisibil în cadrul unui proces echitabil.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în data de 26 ianuarie 2011, adică anterior pronunţării încheierii de şedinţă recurate, organele de urmărire penală din cadrul D.N.A. – Piteşti s-au sesizat, din oficiu, pentru altă faptă de corupţie.

În concluzie, constatându-se că nu au fost respectate cerinţele privitoare la luarea măsurii arestării preventive, prevăzute de textele de lege la care s-a făcut referire, Curtea consideră că hotărârea primei instaţe nu este temeinică, sub acest aspect.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu art. 385/15 pct. 2 lit. d Cod pr. penală, va fi admis recursul declarat de recurentul Nicolescu Constantin, va fi casată, în parte, încheierea atacată şi, rejudecând, se va respinge propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Piteşti, de arestare preventivă a inculpatului Nicolescu Constantin.

Se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului Nicolescu Constantin, de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 534/109/2011 din 27.01.2011, emis de Tribunalul Argeş – secţia penală, dacă nu este reţinut şi arestat în altă cauză.

În baza art. 149/1 alin. 12 Cod procedură penală, cu referire la art. 146 alin. 11/1 Cod procedură penală, se va dispune luarea măsurii obligatorii de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 145/1 Cod procedură penală pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 02 februarie 2011, până la data de 03 martie 2011, inclusiv.

Pe durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, se va dispune ca inculpatul să se supună obligaţiilor prevăzute de art. 145/1 alin. 2 cu referire la art. 145 alin. 1/1 şi alin. 1/2, după cum urmează:

– să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

– să se prezinte la Poliţia Municipiului Piteşti, desemnată cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere sau ori de câte ori este chemat;

– să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţara organului judiciar care a dispus măsura;

– să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

– să nu se apropie de persoanele care sunt cercetate în această cauză, martori, experţi şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.

În baza art. 145/1 alin. 2 Cod procedură penală rap. la art. 145 alin. 3 Cod procedură penală, se va trage atenţia inculpatului asupra încălcării cu rea-credinţă a măsurii aplicate şi a obligaţiilor stabilite, situaţie în care măsura obligării de a nu părăsi ţara va fi înlocuită cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.

Se vor menţine, în rest, dispoziţiile încheierii recurate.

În baza art. 145/1 alin. 2 raportat la art. 145 alin. 2/1 Cod procedură penală, o copie a prezentei încheieri se va comunica inculpatului şi instituţiilor prevăzute de acest text de lege.

În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul declarat de inculpatul NICOLESCU CONSTANTIN, fiul lui Nicolae şi Aritica, născut la 01.09.1945, în comuna Mihăeşti, judeţul Argeş, împotriva încheierii nr. 6/CC/27.01.2011, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 534/109/2011.

Casează, în parte, încheierea atacată şi, rejudecând, respinge propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Piteşti, de arestare preventivă a inculpatului Nicolescu Constantin.

Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului Nicolescu Constantin, de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 534/109/2011 din 27.01.2011, emis de Tribunalul Argeş – secţia penală, dacă nu este reţinut şi arestat în altă cauză.

În baza art. 149/1 alin. 12 Cod procedură penală, cu referire la art. 146 alin. 11/1 Cod procedură penală, dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 145/1 Cod procedură penală pentru o durată de 30 de zile, începând cu data de 02 februarie 2011, până la data de 03 februarie 2011, inclusiv.

Pe durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul se va supune obligaţiilor prevăzute de art. 145/1 alin. 2 cu referire la art. 145 alin. 1/1 şi alin. 1/2, după cum urmează:

– să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

– să se prezinte la Poliţia Municipiului Piteşti, desemnată cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere sau ori de câte ori este chemat;

– să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;

– să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

– să nu se apropie de persoanele care sunt cercetate în această cauză, martori, experţi şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.

În baza art. 145/1 alin. 2 Cod procedură penală rap. la art. 145 alin. 3 Cod procedură penală, atrage atenţia inculpatului asupra încălcării cu rea-credinţă a măsurii aplicate şi a obligaţiilor stabilite, situaţie în care măsura obligării de a nu părăsi ţara va fi înlocuită cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.

Menţine, în rest, dispoziţiile încheierii recurate.

În baza art. 145/1 alin. 2 raportat la art. 145 alin. 2/1 Cod procedură penală, o copie a prezentei încheieri se va comunica inculpatului şi instituţiilor prevăzute de acest text de lege.

În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 02 februarie 2011, la Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

D. Diaconu R. E. Şimonescu Diaconu A. M. Coculescu

Grefier,

M. C. Dumitru

Red.: R.E.Ş.D.

Tehnored.: E.G./ex.4

21 februarie 2011

Jud. fond: M. Neacşa

Mai jos puteţi citi integral motivarea instanţei