# Cine e omul care scoate la iveală poveştile extraordinare ale Muscelului # Sterian Pricopie a descoperit, printre altele, şi că un laureat al Nobelului are origini muscelene

Pe vremuri, prin anii ´70-´80 ai secolului trecut, muscelenii au intrat în zona unei prejudecăţi legate de moldoveni. Şi n-a fost greu, fiindcă şantierele hidrotehnice au fost asaltate de românii de dincolo de Milcov veniţi la muncă. Fie au format colonii în margine de localităţi, fie au umplut blocuri din Câmpulung. Dar n-au fost singurii! În afară de ei, au apărut proaspeţi absolvenţi de facultate, repartizaţi pe la ARO şi Grulen, unii apoi „măritaţi” prin Muscel. Iar printre aceştia s-a aflat şi economistul Sterian Pricope, acum revelatorul unor momente mai puţin aprofundate din istoria zonei. Iar povestea lui de viaţă este una la fel de fascinantă precum relatările din cele cinci volume de „Istorii neconvenţionale din Muscel”.

„Fenomenul” Sterian, cu tatăl student şi mama casnică

Se ştie că moşnenii musceleni n-au vrut Peleşul la Câmpulung. Dar se ştia că, mai apoi, au dorit Pelişorul, dar n-a mai vrut familia regală să ajungă în Muscel? Sau ştia cineva că singurul român de Nobel, George Emil Palade, avea sânge de muscelean? Sau că Sterian Pricope ştia să citească încă de la vârsta de patru ani, fiind un fel de „fenomen” pentru oraşul său natal, Bârlad? „Aveam o soră mai mare cu patru ani. Părinţii erau ocupaţi, aşa că ea avea grijă de mine. Şi joaca noastră consta în a-mi preda mie ce i se preda ei la şcoală. Şi nu scăpam nici de bătaia cu rigla la mână. Aşa a avut tata surpriza să constate că la patru ani ştiam să citesc. El citea Ciopraga şi eu am citit Ciopraga… Devenisem un fenomen. Veneau toţi acasă să vadă minunea. Mă puneau să citesc orice, inclusiv «Sportul. De-aia apoi, la şcoală, în primii ani eu nu am învăţat nimic. Mai rău eram încurcat: dacă colegii citeau «ma-ma», pe silabe, eu ce să fac?! Iar în clasele V-VIII, discutam teme de istorie cu profesorul dincolo de programa şcolară. Eram bun la chestiile ăstea umaniste, nicidecum matematică sau fizică”, îşi aminteşte Sterian. Asta se petrecea într-o perioadă în care tatăl său, Ioan, era şef de gară şi încerca să intre în Învăţământ, după ce făcuse Filologia la Iaşi. „Când tata a terminat facultatea, era membru de partid, soţia casnică, avea deja trei copii. Urmărea un post de profesor la o şcoală din Bârlad, dar i-a fost dat amantei prim-secretarului de partid. Şi a demisionat din PCR. L-a chemat primul secretar pe judeţ şi l-a pus să semneze pe alt post. Deja era un mic scandal… L-a refuzat, aşa că s-a făcut preot. Era şef de gară, pe undeva pe lângă graniţa cu Republica Moldova. Acolo învăţa, că treceau câteva trenuri pe zi… Făcea naveta şi aşa a cunoscut un preot, fost legionar, care i-a întărit credinţa, deşi tata era, oricum, un tip credincios. Era visul lui, dar nu avusese posibilitatea. Şi l-a ajutat acel preot: trebuia să echivaleze Filologia, fiindcă nu avea Seminarul, să mai facă un an de Teologie… Aşa că, pe când eu eram în clasa a VIII-a, tata s-a dus student la Teologie. Eram deja patru copii acasă, cu mama fără serviciu, casa de-abia terminată…”, este o altă parte din povestea familiei Pricopie. Situaţia era specială, fiindcă, în clasa a VIII-a fiind, o profesoară nou-venită la clasă i-a întrebat pe elevi cu ce se ocupă părinţii. Iar răspunsul lui Sterian, „tata e student, mama, casnică”, a făcut-o să-l apeleze scurt: „Măgarule, ieşi afară!”.

Fără casă şi fără mamă în doar câteva luni

În 1984 a dat examen la Facultatea de Ştiinţe Economice din Iaşi. „Am prins o concurenţă de 16 pe loc, la secţia de Economia industriei, şi am intrat. Şi, în loc să sun acasă, m-am dus şi eu, ca bărbatul, să beau o tărie. Şi am ajuns pe la 12 noaptea acasă. Ai mei erau îngrijoraţi, mă aşteptau, voiau să mă consoleze, dar le-am spus că am reuşit. Peste un timp am revenit în Iaşi, să-mi iau cămin, să prind cameră. Chestia asta mi-a luat vreo două zile, apoi m-am întors acasă după bagaje. Când am ajuns în gară, la Bârlad, mă aştepta un unchi, care mi-a spus că mă duce el să-mi arate unde stau: ne demolaseră casa între timp. Aşa am ajuns la bloc. În iarna aia, mama a murit de inimă rea”, spune Sterian cu vocea uşor scăzută şi nu atât de repezită, cum îi este obiceiul. Tatăl i s-a stins mai târziu, în noul mileniu, la bloc. Şi-a văzut crescând nepoata, pe Ruxandra, fiica lui Sterian, acum angajată a unei multinaţionale în Bucureşti. Dar până la Ruxandra, multe s-au mai întâmplat…

Contactul „crănţănit” cu Muscelul şi stagiatura din port

Şi totuşi, cum a ajuns pe meleaguri muscelene un moldovean din Bârlad? Simplu: la mijloc a fost o fată. „Dana a apărut în vacanţa de vară, în 1987, la Costineşti. Ea e din Lereşti, dar a ajuns studentă la Iaşi fiindcă un unchi de-al ei este profesor universitar acolo. Prin prisma activităţii jurnalistice, plecam dintr-o tabără în alta, inclusiv la Costineşti. În primele zile, se întâlneau cei dintr-un anumit campus, să se cunoască. Acolo am văzut-o, apoi am revăzut-o în Iaşi, alergând după un tramvai. Un tramvai în care am ajuns şi eu. Cum ştiam că vrea să dea examen de permis auto, am întrebat-o ce a făcut. Mi-a spus că a luat, iar eu am replicat că trebuie să facă cinste. Dar ne-am despărţit iar… Ea era la Politehnică, la Chimie Industrială, nu prea ne întâlneam. Numai că, într-o zi, când trebuia să mă duc eu cu ziarul la cel care ne făcea machetarea, aveam de aşteptat, că omul nu era acasă, şi m-am gândit să mă duc la un fost coleg de liceu. Nici el nu era, aşa că am ajuns în căminul în care stătea Daniela Savu, din Lereşti. Au chemat-o la poartă, a venit mirată, i-am amintit că trebuie să facă cinste. «Hai», a zis ea şi mai mirată. Era cu o colegă de cameră. Scoate afinata şi zice: «Îţi dau ceva de la munte, de la mine, din Lereşti». «Lereşti, unde vine asta?!». Deşi umblasem prin ţară, nu ajunsesem prin Muscel. Auzisem de ARO şi Dobrin”, se amuză Sterian, amintindu-şi.
Au hotărât să se căsătorească, aşa că, în anul 1989, Sterian a făcut primul drum la Lereşti, să se cunoască părinţii între ei. „Ştiu că am intrat într-o cameră în care era tot clanul şi s-au răsturnat toţi peste mine cu întrebări… După vreo două ore de taclale, tata a pus problema: noi am venit pentru ceva aici. M-am retras cu soţia şi am ales data nunţii în vara lui 1989. Unde o facem: la Bârlad sau la Lereşti? La Lereşti. Şi am plecat din nou la muncă. Apoi am făcut nunta”, spune Sterian.
Numai că erau obligaţi să stea despărţiţi cel puţin până prin 1991, când se încheia perioada de stagiatură. De „negaţie” nu se punea problema: cei de la Galaţi nu voiau să-i dea drumul. Numai că a venit Revoluţia şi, povesteşte Sterian, „trebuia să ne adunăm, mai ales că soţia era însărcinată şi a avut o sarcină grea. Iar la stabilirea locului unde ne-am stabilit a contat mult fetiţa, aşa că am decis să stăm la Lereşti”. Se dăduse liber la transferuri, iar el a ajuns la ARO, la Punţi-Direcţii. „Eram de tot râsul: eu venisem din Moldova să se reunească familia şi tot nu reuşisem. Noroc că odată, la o nuntă, stând la masă cu familia şefului de secţie, Buta, soţia acestuia a aflat cu stupoare care ne este situaţia şi l-a pus să ne ajute. A doua zi, soţia era angajată la Cesar ARO”.

Cum l-a prins farmecul istoriei Muscelului

Încă din perioada ARO a început legătura lui Sterian cu presa musceleană, care, deşi sublimă, lipsea aproape cu desăvârşire. Apăruse o vreme o publicaţie editată de directorului Muzeului, Trâmbaciu, cu preotul Grigorescu, iar pe la uzină mai ieşea o foaie a întreprinderii la care şi el a scris. Spre finalul activităţii la ARO, cu sprijinul lui Niculae Enoiu, a scos „Muscelul nostru”. Iar puţin mai apoi, l-a chemat Mercan, şeful organizării pe uzină, şi i-a spus că vrea să facă un ziar. Cu el, cu Marian Petry, cu Paul Mateoiu, Ion Chingaru… Aşa a apărut „Gazeta”, în ideea reînfiinţării judeţului Muscel, prin 1994. „Şi a fost frumos, fiindcă nu aveam nicio presiune, Mercan nu ne-a spus niciodată ce să scriem”, susţine Sterian.
Iar ca să facem legătura cu „Istoriile neconvenţionale”, trebuie spus că în anul 2004 a apărut „Almanahul muscelenilor”, un volum editat de ziarul „Muscelul” în care mai mulţi jurnalişti musceleni au publicat texte eterogene despre istoria locurilor şi a oamenilor. A fost prima izbucnire a lui Sterian, după ce luase contact cu istoria Muscelului prin intermediul materialelor apărute în „Gazeta de Muscel” sub semnătura unor personalităţi precum Aurică Smaranda, Popescu Argeşel, Pârnuţă… Apoi a venit „Timpul muscelenilor”, acolo unde s-a axat pe ceea ce ulterior a devenit cunoscut sub denumirea de „Istorii neconvenţionale din Muscel”. „Prima chestie care mi-a atras atenţia a fost povestea cu Regele Carol, care a vrut să facă aici castelul. Era fapt real, dar nu se ştia mai nimic concret, se pierduse sursa istorică. Apoi, am avut un interviu cu Marcu Măgeanu. Şi atunci am început şi eu să caut, să descopăr. Deja studiasem istoria oraşului, descoperisem deja farmecul istoriei Muscelului, trecusem de faza în care mă pufnea râsul când auzeam de Bulevardul «Pardon». Am pornit de la reportaj literar, voiam să fie altfel. Şi am ajuns la subiect istoric. Brunea Fox, Geo Bogza, Nistorescu, i-am citit pe toţi, să-mi dau seama cum se scrie. Nu voiam să fie ceva banal, ca o biografie, de exemplu. Mai ales că Muscelul are lucruri extraordinare de descoperit”, susţine Pricope.

„Chestia cu Peleşul nu s-a ştiut nici la nivel de legendă urbană”

Primul volum l-a scos în 2013. An de an s-au adunat, recent l-a lansat pe al cincilea. Şi, spune el, s-ar putea să ia o pauză după cel cu numărul şase. Nu pentru că nu ar mai fi subiecte, dar…
„Am căutat să aduc lucruri noi, lucruri uitate din istoria Câmpulungului. Vorbeam de povestea aia cu Carol I, dar nu e vorba doar că a fost refuzat de moşneni, ci de faptul că ulterior moşnenii s-au răzgândit şi au oferit pădure şi teren gratuit principelui Ferdinand să-şi facă aici Pelişorul. A fost o delegaţie de moşneni, şi-au dat seama ce gafă au făcut… Am găsit în presa vremii motivul, respectiv moşnenii s-au temut că vor creşte preţurile la alimente pe piaţă, deşi erau principalii care le vindeau acolo… Au fost oameni cu carte, luminaţi, din Câmpulung care au încercat să-i convingă pe moşneni să îi dea teren lui Carol I, înţelegând şansa istorică pentru oraş… Când au văzut la Sinaia ce se întâmplă, i-au oferit gratuit, numai că nu a fost să fie. Chestia asta nu s-a ştiut nici la nivel de legendă urbană”, astfel dezvăluie Sterian culisele „istoriilor”. „Chestia cu Palade pentru mine este o mare mândrie a oraşului Câmpulung: să ştii că jumătate dintr-un premiu Nobel este musceleană! Păi câte oraşe din România se pot lăuda cu aşa ceva? Lăsând la o parte faptul că povestea mi-a plăcut sentimental şi în ceea ce mă priveşte: Palade era de lângă Bârlad”.
De ce readuce în atenţie istoria Muscelului? În primul rând fiindcă Muscelul are multe de oferit. Şi, apoi, e şi mulţumirea, bucuria lui. Bucuria de a aduce lucruri noi despre Muscel şi bucuria că readuce oamenii spre lectură.

„Suntem musceleni şi depinde de noi să însemne ceva acest lucru!”

De mulţi ani, Sterian realizează o emisiune de analiză jurnalistică la „Muscel TV”, încheiată cu replica din titlul, şi face parte din echipa „Clubul Presei Muscelene”. Dincolo de această colaborare pe vechea pasiune, îşi desfăşoară activitatea profesională în cadrul Spitalului Municipal Câmpulung.
Despre activitatea sa jurnalistică ar mai fi multe de spus. Despre faptul că în facultate putea să ajungă la Revista „Flacăra”, împreună cu alţi cinci colegi, dar nu a făcut-o şi la scurt timp după aceea Adrian Păunescu a ieşit din graţiile comuniştilor, despre cum a ctitorit „Monitorul de Galaţi” la mijlocul anilor ´90, despre „Bulevardul «Pardon»”, rubrica de satiră consumată avid de musceleni în „Gazeta de Muscel” şi „Timpul muscelenilor”… Dar acum vârful pasiunii indică „Istorii neconvenţionale din Muscel”!