Cronica „O scrisoare pierdută” – O reinvenție clasică spectaculoasă la Opera Națională București

• Un nou Caragiale, restilizat pentru epoca politicului global.
• Un spectacol care se vede, se simte și se înțelege.

Premiera a avut loc pe 18 noiembrie, la Opera Națională din București.

Regia: Toma Enache

Scenografia: Vladimir Turturică

Costume: Doina Levintza

Montarea clasică semnată de regizorul Toma Enache pentru O scrisoare pierdută – una dintre piesele fundamentale ale teatrului românesc – devine, în premiera de la Opera Națională București, o demonstrație de modernitate subtilă, inteligență teatrală și respect absolut pentru Caragiale. Spectacolul, realizat cu o distribuție de excepție, va porni într-un amplu turneu național, fiind deja considerat un reper în reinterpretarea textului pentru secolul XXI.

• Universul politic reinterpretat vizual: între roșii și albaștri

Regizorul pleacă de la replica antologică a lui Cetățeanului turmentat:

„46 roșii de-ai noștri și 14 albaștri de-ai lor”,

construind un univers teatral impregnat de iconografia campaniilor contemporane. Publicul primește stegulețe roșii și albastre, iar cabinele de vot – două instalații mobile, recognoscibile instant – devin personaje scenice, completând logica electorală burlescă imaginată de Caragiale.

Momentul în care Cetățeanul turmentat se rotește în cabina mobilă rămâne unul dintre gagurile memorabile: nu mai știm dacă amețeala e de la băutură sau de la mecanismul electoral însuși.

• Plicul-simbol: lumea care se naște din scrisoare

Întregul decor – fundalul și covorul de scenă – este conceput ca un plic uriaș, deschis, din care personajele „ies” la propriu. În această viziune poetic-academică, scrisoarea pierdută nu este doar declanșatorul intrigii, ci generatorul universului: lumea politică, domestică și socială se naște, se agită și se consumă în interiorul acestui plic monumental.

Este o alegorie vizuală puternică: Caragiale devine un autor care arată cum o simplă hârtie poate pune în mișcare întreaga realitate a puterii.

• Două case într-una singură: Tipătescu și Trahanache

Scenografia lui Vladimir Turturică folosește decoruri mobile: casa prefectului Tipătescu și casa lui Trahanache sunt două fețe ale aceluiași spațiu. Ele există în același loc, doar că sunt întoarse în momente diferite, ilustrând celebra replică a lui Trahanache:

„Ce, ne știm de ieri, de azi? De opt ani stăm împreună ca frații…”

În spate, apar afișe electorale și simboluri ale instituțiilor pe care le controlează – casa devine, în același timp, birou de partid și culise ale puterii.

• Ștampila uriașă – podiumul politicienilor

Ștampila uriașă de vot, tot pe roți, este una dintre cele mai puternice invenții regizorale. Actorii urcă în interior pe trepte și ies „de acolo” pentru a ține discursurile, ca și cum ar fi născuți din mecanismele votului. Este o imagine scenică de mare impact vizual și simbolic.

Costumele Doinei Levintza – alb-negru absolut și culoarea puterii

Doina Levintza creează un univers alb-negru elegant, riguros și satiric:

personajele sunt îmbrăcate în costume monocrome;

Zoe este singura pată de culoare (roșu și mov) – centrul de energie și putere al spectacolului;

polițistul are un accent roșu, un detaliu de autoritate perfect plasat;

apar veste cu imprimeu de bancnote, având chipul lui Caragiale, o idee vizuală strălucită, transformându-l pe autor în „moneda de schimb” a lumii pe care a ironizat-o.

• Farfuridi și Brânzovenescu – Stan și Bran în politică

Enache construiește un duo comic antologic, în spiritul marilor perechi din istoria cinematografiei. Farfuridi și Brânzovenescu devin un cuplu al sincron-absurdului, jucând replicile lui Caragiale cu precizie și un comic de situație impecabil.

• Zoe și Tipătescu – haz, pasiune și omagiu lui Toma Caragiu

Scena Zoe–Tipătescu este reinventată cu un gag modern, cu ritm și seducție:

după replica „Hai, luptă (cu mine)”, Zoe se urcă în cârca lui Tipătescu, îl lovește jucăuș, iar răspunsul lui prelungit, „Zo…eee”, este un omagiu discret, rafinat și inteligent la interpretarea lui Toma Caragiu.

• Finalul – Caragiale cântat la acordeon

Toate urările lui Caragiale sunt cântate la acordeon, într-o expunere muzicală carnavalescă, ironică și exuberantă, încheind spectacolul cu o energie perfect în spiritul autorului.

• Distribuția – o echipă de actori excepțională

Spectacolul reunește unele dintre cele mai puternice nume ale scenei românești contemporane.

Distribuția completă:

Aurelian Temișan – Ștefan Tipătescu

Monica Davidescu – Zoe Trahanache

Valentin Teodosiu – Zaharia Trahanache

Ovidiu Cuncea – Nae Cațavencu

Marius Rizea – Ghiță Pristanda

Claudiu Bleonț – Agamemnon Dandanache

Emanuel Varga – Tache Farfuridi

Dan Istrate – Iordache Brânzovenescu

Cosmin Vîjeu – Cetățeanul turmentat

Ștefan Pârnuș – Ionescu / Popescu

O distribuție care nu doar joacă Caragiale, ci îl reinterpretează, îl dinamizează și îl face să respire contemporaneitate.

• Concluzie

Montarea lui Toma Enache reușește rara performanță de a fi, simultan, clasică și inovatoare. Fără a modifica textul, regizorul creează un limbaj scenic nou, viu, coerent și profund actual.

Este un spectacol care respectă Caragiale cu fidelitate, dar îl reactivează cu libertate artistică și inteligență contemporană.

Un spectacol care se vede, se simte și se înțelege.

Un spectacol care va umple săli în toată țara.

De Corina Ceaușescu

Citește și: Racla cu moaştele Sfântului Nectarie – la Biserica „Sfântul Nicolae” din Racoviţa