Parohia romano catolică din Piteşti, a găzduit, duminică, o comemorare a etnicilor germani deportaţi în URSS între 10 şi 15 ianuarie ianuarie 1945. După slujba oficiată de preotul paroh George Cherecheş, acesta le-a anunţat enoriaşilor ultima parte a programului, şi anume comemorarea a 73 de ani de la deportarea etnicilor germani din Piteşti în Gulagul sovietic. „Cine nu îşi aminteşte istoria riscă să o repete”, a spus preotul, după sfânta liturghie, înmânându-i microfonul preşedintelui Forumului Democrat al Germanilor din Piteşti, Andreas Peter Ionescu, nu înainte de a aminti că etnicii germani au făcut parte dintre cei care au pus bazele comunităţii romano-catolice din Piteşti. Apoi, Andreas Peter Ionescu a vorbit despre calvarul celor 250 de piteşteni, 170 de câmpulungeni şi a celorlalţi argeşeni de origine germană, numărul fiind deocamdată necunoscut, care au fost adunaţi atunci, pe ger, încă înainte de terminarea războiului, la ţarcul de triere de la Ploieşti, fiind trimişi apoi cu vagoanele de vite, de-a valma, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici, până la Donbass.
Criteriul după care au fost exilaţi a fost apartenenţa de etnia germană, sub acuzaţia că toţi au făcut parte din armata hitleristă. Andreas Peter Ionescu, şi el descendent de deportaţi, a menţionat că nu era vorba „de emigranţi, ci de urmaşi ai unor colonişti sau de investitori, dintre care unii erau anterior persoane de vază şi cu merite în comunitate. Au fost obligaţi să muncească în minele de cărbuni şi de fier. Au călătorit trei săptămâni cu acel marfar, cunoscut sub denumirea de bou-vagon, primind doar o cană de apă pe zi şi de mâncare, doar ce apucaseră să îşi ia de acasă. Odată ajunşi au fost cazaţi în fostele cazarme ale armatei ruse şi puşi să muncească în condiţii inumane, la o diferenţă de temperatură de la 28 de grade cât era în mină, la -28 de grade, afară, îmbrăcaţi cu hainele lor, având un program de 16 ore cu o normă imposibilă şi cu o mâncare foarte proastă, li se dădea de două ori pe zi coleaşcă şi murături stricate. Femeile, cărora li se spunea „iepe”, trăgeau, înhămate câte 4, vagoneţii, pe 1 km de şină, în timp ce copiii săpau şanţuri şi morminte pentru părinţi (căci numai jumătate din cei plecaţi s-au mai întors). Nici cei care s-au mai putut întoarce, desigur, cu mari probleme de sănătate, n-au scăpat de discriminările la care au fost supuşi şi odată întorşi acasă”.
0 Comentarii