# Patimile unui comandor, veteran de război
Col (r) Mihai Ghițescu are 97 de ani și o poveste de viață teribilă, ca o carte de istorie. Peste trei ani va bifa un secol de existență, iar istoria despre care vorbim nu e doar o metaforă, fiindcă fostul comandor, format la Şcoala de ofiţeri de aviaţie Halle din Germania, pe care a absolvit-o într-un context în care România era de partea Axei, a trăit cel de-al doilea Război Mondial în două conjuncturi diferite, în care Armata română a luptat împotriva și, ulterior, alături de Uniunea Sovietică.
Actul de la 23 august 1944, prin care s-a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu sovieticii, a fost pentru Mihai Ghițescu momentul începerii prigonirii sale. Puțină lume a avut obiectivitatea înțelegerii situației ofițerului școlit în Germania, în contextul în care nemții deveneau, deodată, din aliați, dușmani. „La Şcoala de ofiţeri de aviaţie din Germania nu mă dusesem de voia mea. Se întâmpla în 1942… Eram militar şi trebuia să mă duc… Pe vremea aia, noi, românii, eram prieteni cu nemţii… Apoi, roata s-a întors!”, povestește fostul comandor.
„Un singur avion, cu care m-am întors în ţară, a mai rămas întreg”
A luptat nu pe frontul de Est, ci pe cel de Vest. „Am fost ofiţer de aviaţie, am luptat cu Escadrila 13 recunoaştere depărtare pe frontul de vest, până la terminarea războiului. Unităţile militare de aviaţie nu erau în primele linii ale frontului. Ele se poziționau undeva unde existau aeroporturi, adică în oraşe, undeva de unde să decolezi, evident. În primele linii de front luptau infanteria, artileria etc. De fapt, avioanele erau de recunoaştere îndepărtată. Mergeai în ţările beligerante să culegi date cu care să poţi dota trupele de infanterie şi artilerie, să furnizezi date legate de obstacolele pe care le întâlneşte şi de inamicii ce pot apărea. Acţiunea de recunoaştere era una dintre cele mai importante. Dacă nu aveai o observaţie corectă, inamicul putea oricând să te doboare… Dacă nu erai în prima linie, nu înseamnă că nu erai expus. Am pierdut două avioane cu tot cu echipaje, din cele trei pe care le-am avut în Escadrila 13 – depărtare. Două au picat pe front şi unul singur, cu care m-am întors în ţară, a mai rămas întreg. Puteam să fiu întâmplător într-unul din doborâte”, povestește, pentru Jurnal de Argeș, col. (r) Mihai Ghițescu
La un pas de a pieri a fost nu doar pe frontul de Vest, ci și acasă, în aprilie 1944, timpul bombardamentelor sovietice din București, la capătul unei permisii de câteva zile, în care venise să-și vadă familia. „Doar întâmplarea a făcut ca la plecare, noi să nu ne mai îmbarcăm din Gara de Nord, ci din Gara Obor… Altfel, nici nu mai eram acum… A fost un moment care m-a marcat, iar după ce m-am întors din război, am vrut să văd efectele acelui bombardament…”, povestește veteranul de război.
„Toți ofiţerii români care îşi făcuseră studiile în Germania erau vânați de ruşi”
A luptat în Al Doilea Război Mondial până la 9 mai 1945, iar momentul în care România a trecut de partea Aliaților l-a prins tot în țară.
„M-am întors în România la 18 august 1944. Ziua de 23 august m-a prins aici. Aveam concediu de la unitate până în septembrie, dar am plecat mai devreme din cauza schimbării soartei războiului. După ce au intrat ruşii în ţară, m-am gândit că dacă mă prind, pentru mine va fi sfârșitul… Vă dați seama, eu tocmai sosisem din Germania. Toți ofiţerii români care îşi făcuseră studiile în Germania erau vânați de ruşi. Deci nu eram privit prea bine, în noul context în care nemții, din prieteni, deveniseră inamici… Am avut multe necazuri pentru că s-a considerat că am făcut o şcoală fascistă. Pe 24 august, sovieticii au intrat în Piteşti, apoi au ajuns la Curtea de Argeş de unde sunt eu… Prevăzător, eu am plecat, cu trei zile înainte, de acasă, la București, la unitate. Și bine am făcut! Aveam o vecină basarabeancă, ce cunoştea limba rusă şi le-a spus sovieticilor că tocmai a venit unul din Germania… L-au arestat pe un frate de-al meu mai mic, s-au făcut percheziţii, casa a fost dată peste cap”, mai spune col (r) Mihai Ghițescu.
„Au început să strige la noi: «fascişti, fascişti»!”
Episodul era doar primul dintr-o serie lungă de patimi. „Când am plecat înapoi pe front, am avut un al doilea incident. Era de înţeles să fie așa, fiindcă era situaţie de război… De pildă, în noiembrie, prima zi când am ajuns la comandamentul aerian românesc, era un comandor care conducea trupele de aviaţie, iar în prima noapte, ne-am dus pentru repartiţie la unitate. Eram doi ofiţeri: celălat, școlit ca și mine în Germania, luptase într-o escadrilă de bombardament. Cineva din comandament ne-a cazat la o casă de maghiari. La ora 3 noaptea ne-am trezit cu trei gealaţi sovietici care au început să strige la noi: «fascişti, fascişti»! Avuseseră informaţie că acolo erau doi ofiţeri români care au fost în Germania. Am scăpat datorită faptului că acel coleg al meu era basarabean şi cunoaştea bine limba rusă. Dacă nu le-ar fi explicat pe limba lor cum stau lucrurile, ne-ar fi împuşcat pe loc. După ce a vorbit cu ei în ruseşte, au tras câteva gloanţe în sus, în pereţi. și au plecat. Le-au luat, în schimb, pe cele două femei gazde, mamă şi fiică, ca să le chestioneze cum ne-au cazat pe noi acolo”, mai povestește veteranul de război.
Prieten cu Fănuş Neagu şi Mircea Dinescu
Prigonirea lui de către sovietici a continuat și ulterior. A fost nevoit să lucreze pe unde a putut. De teama unor repercursiuni, a lăsat în umbră episodul cu şcoala militară de aviaţie din Germania, ceea ce i-a adus o oarecare perioadă de linişte, într-un alt context obligatoriu de conformare la noile rigori politice, „stafia comunismului”, cum obișnuiește să spună, urmărindu-l ani buni. În 1948, după absolvirea unor cursuri de specialitate, a devenit Consilier Cultural la Ministerul Artelor şi Informaţiilor. Aşa a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soţie, poeta Ludmila Florea, membră şi ea a Uniunii Scriitorilor, prin intermediul căreia avea să lege prietenii cu Fănuş Neagu, Mircea Dinescu, Agata Bacovia și alte personalităţi ale culturii românești. După anii de liniște, a urmat o altă perioadă de prigoană, când episodul cu studiile militare din Germania a ieșit din nou la iveală. Și-a pierdut funcția și s-a refugiat în activitatea literară și în cultură, în general. Continuă să scrie și acum, la cei 97 de ani pe care-i duce cu putere și demnitate. Este încă o figură activă a vieții culturale argeșene și, de ce nu, mondene, un meloman care nu ratează aproape niciun concert al Filarmonicii Pitești.
