Puţini mai vorbesc despre trecuta şi monstruoasa coaliţie PDL-PSD. De parcă nici n-ar fi existat vreodată, colaborarea pe care cele două partide au avut-o a intrat într-o nemeritată şi perversă uitare. Privind la disputa de acum dintre democrat-liberali şi social-democraţi, care arată, la prima vedere, atât de sinceră şi sigur definitivă, nu îmi pot reprima o întrebare: pe când următoarea alianţă PDL-PSD? Să nu vă grăbiţi să spuneţi că o astfel de întreprindere este imposibil de repetat. Totul e posibil în politică.
Să ne amintim că PSD a bătut palma cu PDL la capătul unor ani de opoziţie în care l-a criticat categoric pe Traian Băsescu. Nu doar că l-a criticat. A pus umărul, decisiv, la suspendarea preşedintelui în Parlament. Prin mizerabila înţelegere încheiată cu portocaliii, PSD l-a legitimat pe Băsescu, adică tocmai pe omul pe care îl acuzase, pe bună dreptate, cu probe, de încălcări ale Constituţiei în calitatea sa de şef al statului.
PDL, la rândul lui, a pupat acolo unde scuipase cu vrednicie. Hrebenciucii, ca prin minune, au devenit frecventabili pentru spălătorii de punţi ai comandantului Băsescu. Peste noapte, neocomuniştii, amicii mogulilor şi baronii din judeţe au căpătat, în ochii băieţilor de mingi ai jucătorului de la Palatul Cotroceni, aură de parteneri perfecţi întru, cum altfel?, salvarea ţărişoarei. Iar Iliescu şi Năstase nu mai erau o problemă morală. Bordelului politic, odată construit, i-au dat şi nume, onorabil: Parteneriatul pentru România. Ca şi cum unei curve i-ai zice principesă.
Şi să ne amintim cât de bine s-au înţeles Constantin Nicolescu şi Cristian Boureanu, pe atunci liderul PDL Argeş, la împărţirea funcţiilor guvernamentale din judeţ. Negocierile au mers ca pe roate. Ca şi cum cei doi n-ar fi fost vreodată adversari. Ca şi cum Boureanu n-ar fi vorbit, cu numai câteva luni înainte, de „caracatiţa afacerilor clanului Nicolescu”. 
Precedentul există. Să crezi şi după cele întâmplate că PDL şi PSD sunt realmente duşmani de moarte ireconciliabili şi că o altă horă a prieteniei interesate nu se mai poate încinge, în vecii vecilor, între cele două formaţiuni cu origini feseniste se cheamă naivitate sau prostie cruntă. Oricât de tare s-ar război ele astăzi în declaraţii şi oricât de mult s-ar împroşca cu noroi, o viitoare nouă alianţă de guvernare PDL-PSD nu este exclusă.
Nu uitaţi că şi după alegerile parlamentare din 2012 tot Traian Băsescu va fi preşedinte. Ca şi după parlamentarele precedente, de la finele lui 2008, va avea un cuvânt, greu, de spus în formarea coaliţiei care va guverna şi în desemnarea primului-ministru. Ţinând cont de precedent şi de neseriozitatea clasică a politicianului român, chiar dacă datele sunt altele decât atunci, nu văd de ce Băsescu nu ar opta iarăşi pentru o formulă PDL-PSD şi nici de ce democrat-liberalii şi social-democraţii s-ar împotrivi să înfulece din nou împreună la masa cu bucate a puterii. Poate, totuşi, nu se va ajunge la aşa ceva. Vreau să spun, însă, şi ăsta este unul dintre motivele care m-au determinat să scriu pe această temă, că ar fi cazul ca pedeliştii şi pesediştii să o lase mai moale când se porcăiesc unii pe alţii. Au guvernat, umăr lângă umăr, iar nu acum un secol, ci anul trecut. Mai uşor cu ipocrizia şi cu teatrul! Celălalt motiv care m-a făcut să abordez subiectul este uitarea ce se aşterne peste o realitate care acum, din raţiuni de imagine şi din raţiuni electorale, îi deranjează pe democrat-liberali şi pe social-democraţi, realitatea că în 2009 au stat bot în bot la guvernare. Ei vor ca românii să uite, noi-nu!
(Mihai Paul Codunas)