Biserica de lemn din Ioanicești-Găbrieni, se află în cătunul Găbrieni din localitatea Ioanicești, comuna Poienarii de Argeș, județul Argeș, și poartă hramul „Cuvioasa Paraschiva”. În izvoare scrise a fost datată din anii 1742-1743, însă naosul și altarul sugerează o vechime mult mai mare. Tradiția indică aducerea ei din preajma Cotmenei, semnele de mutare confirmând atributul ei de biserică călătoare. Structura de lemn este bine conservată. În interior se distinge iconostasul de bună calitate și valoare artistică, datat la 1849 și semnat de zugravul Ghiță. Se disting elementele sculptate decorativ la intrare și la stâlpii pridvorului. Biserica este înscrisă pe noua listă a monumentelor istorice și formează împreună cu troița de la 1911, din fața bisericii, și cimitirul din jur un ansamblu valoros, așezat într-un cadru natural pitoresc.
După tradiția locală, biserica de lemn este una călătoare
Vechile catagrafii surprind cel puțin două biserici de lemn în Găbrieni, fost Alimăneștii de Jos, una cu hramurile „Sfântul Nicolae” și „Cuvioasa Paraschiva”, pe moșie megieșească, de moșneni, și una cu hramul „Sfinții Voievozi” pe moșia Schitului Berislăvești. S-a păstrat cea dintâi, astăzi cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, a țăranilor liberi din Găbrieni. După tradiția locală, biserica de lemn este una călătoare. Ea a fost adusă în Găbrieni din preajma Cotmenei. Semnele de mutare, vizibile de jur-împrejurul pereților, confirmă transferul și montarea bisericii pe locul actual. Ea a fost prelungită cu pridvor și tindă, la un moment anterior mutării. Naosul și altarul se disting ca părțile cele mai vechi ale construcției, de o vechime mai mare decât secolul XVIII. Modelul bisericilor de lemn fără tindă este cel mai vechi cunoscut, fiind o trăsătură arhaică în arhitectura sacrală de lemn de la noi. Datarea lăcașului, într-un anuar bisericesc de la 1909, din anii 1742-1743 trimit la anul 7251 al erei bizantine. Datarea nu se poate verifica, însă se presupune originea ei într-o pisanie sau însemnare, pierdută între timp. Nu se poate stabili dacă această datare marchează momentul mutării construcției pe actualul amplasament sau o eventuală rectitorire, care i-a adăugat un alt doilea hram, așa cum a fost documentat în pragul secolului XIX.
În anul 1909 biserica din Găbrieni „era ruinată și închisă de la 1878”
Iconostasul bisericii, datat pe icoanele împărătești din anul 1849, a fost atunci doar repictat. O inscripție zgăriată pe dosul icoanei Sf. Maria cu Pruncul reține următorul text în alfabet chirilic: „leat 7288 Ene grămăticu”. Anul erei bizantine corespunde anilor 1779-1780 ai erei noastre, iar grămăticul Ene a fost un cântăreț-dascăl la biserică, care și-a semnat probabil donația, după vechiul obicei de marcare a faptelor ctitoricești.
Din memoria unei bătrâne din sat, consemnată de preotul Ioan Ioanicescu, biserica a avut de suferit în urma unui cutremur de pe la mijlocul secolului XIX, probabil cutremurul de la 15 octombrie 1847. Refacerea bisericii după acest eveniment este indicată și de repictarea iconostasului, după cum aflăm de pe însemnarea de pe cele două icoane împărătești: „1849 septembrie 3 de Ghiță zugrav”. Biserica a trecut din timp în timp prin necesare lucrări de întreținere, mai ales ale acoperișului de draniță, care i-au asigurat existența de la o generație la alta. În anul 1909, în vremea unei verficări ale lăcașurilor de cult, biserica din Găbrieni „era ruinată și închisă de la 1878”. În anii următori biserica a fost reparată, iar în fața ei a fost ridicată troița pictată, semnată de pictorul Constantin Bunescu în anul 1911. În anul 1968 a fost restaurată de „Comitetul de Artă și Cultură” din Pitești. În toamna anului 2004 până în primăvara anului următor a fost încă odată refăcut acoperișul, prin meșterii Badea Gheorghe și Badea Constantin din Cicănești.
Altarul este ascuns de restul încăperilor prin structura iconostasului
În forma sa actuală biserica este rezultatul unor extinderi succesive spre apus. Biserica este ridicată în formele tradiționale, cu pereți încheiați în boltă peste altar și naos, protejată de un acoperiș comun în patru ape și marcată pe vest, peste pridvor, de un turn. De la vest la est se trece dintr-o încăpere într-alta, începând cu pridvorul deschis, continuând cu tinda (pronaosul), biserica (naosul) și încheind cu altarul mai îngust, poligonal. Tinda și biserica sunt împărțite de un perete plin, perforat doar de accesul central, în ax. Altarul este ascuns de restul încăperilor prin structura iconostasului, prevăzut cu trei uși rituale. Întreaga construcție de lemn stă pe un fundament zidit, care preia denivelările de teren, ajungând în dosul altarului la apoape un metru de la nivelul pământului.
Din istoricul comunei Poenarii de Argeş
Cercetând originea numelui acestei comune am ajuns la concluzia că primii locuitori ce au purtat poreclele de „poenari”, ar fi fost originari din Transilvania, de la Poiana Sibiului de unde şi-au luat şi numele, iar Bonceşti – din Săliştea Sibiului. Nu se ştie care au venit mai înainte, s-au dacă au venit în acelaşi timp. Ceea ce se ştie este: comuna Poenari este mai veche decât comuna Ciofrângeni, iar bătrânii mai au şi acum dialect ardelenesc, ca şi portul cu cămăşi albe, simple, doar cu o cusătură în formă de cruce pe piept şi spate. Specificul ardelenesc este regăsit şi în construcţia caselor. Cu trecerea timpului „poenarii” amestecându-se cu băştinaşii şi-au pierdut dialectul şi obiceiurile ardeleneşti. Au înfiinţat satul Poenari, au construit biserică şi şcoală, au organizat un mic târg de Rusalii şi Obrejenie (6 august) – numindu-l Târgul Săliştea – nume care-l poartă şi astăzi. Biserica satului Poenari a fost construită, iniţial, în deal, unde îşi au pământul moştenitorii lui Pătru Bălan. Se vede şi azi o mică troiţă de lemn pe locul fostului altar, împodobită cu: icoane vechi, sfeşnice, odăjdii, iconostas. Pe la anul 1812, oamenii au construit o nouă biserică, de zid, care este şi astăzi. Satul Ioaniceşti este locuit de oameni de baştină, numele venind de la unul din locuitori – Ioanicescu al cărui bunic se numea Ion. Nu se ştie împrejurarea prin care au devenit ei proprietari. Bănuim că înainte de domnia fanarioţilor domnitorii erau stăpâni şi ei domneau în mod absolut, iar când le trebuia oaste pentru apărarea ţării recrutau din domeniul lor, fie clăcaşi la alţii (vasali), fie moşneni din vechime. După război, domnitorul îşi răsplătea soldaţii credincioşi împroprietărindu-i cu câte un petec de pământ. Cătunul Găbrieni îşi are numele de la un moş cu numele de Găbrian; cătunul face parte din satul Ioaniceşti. Aici s-a construit o bisericuţă de lemn care mai este şi astăzi şi funcţionează ca o capelă a cimitirului. Nu se mai oficiază slujbe în ea deoarece sătenii vin la biserica din Ioaniceşti. Această bisericuţă este foarte veche, pisania fiind ştearsă însă nu se mai poate identifica anul construirii. Pe vremuri toţi locuitorii atât ai Găbrienilor, cât şi ai Ioaniceştilor şi ai Tomuleştilor (sau Teleşpanilor) mergeau la această bisericuţă a Găbrienilor. În anul 1870 satenii din Ioaniceşti fac biserică zidită, unde merg astăzi locuitorii tuturor acestor cătune.
M.I.
