# Duminică, 6 februarie. Există o specie de români toxici, cu care ar trebui să ne purtăm la fel de grijulii precum chimiştii manevrîndu-şi otrăvurile. I-aş numi „oamenii resentimentului”, după Max Scheler, pentru că întreaga lor personalitate s-a structurat în jurul unui sentiment puternic de ranchiună. Au avut nenorocul să slujească la masa unor potentaţi care, după ce muşcau din halca grasă, le-au aruncat oasele. Asta, în loc să-i facă recunoscători, i-a înrăit. Ar fi vrut mai mult, ar fi luat locul stăpînului, chit că nimic nu-i recomanda pentru atare poziţie. Dar au cunoscut repede arsura biciului şi focul dispreţului celor de sus. Cu coada între picioare, ca nişte cîini turbaţi, s-au mulţumit atunci să lingă mîna pe care n-o puteau muşca, aşteptînd schimbarea balanţei de putere. Numai că stăpînii au venit şi au plecat şi tot n-au primit ceea ce credeau că li se cuvine. Viaţa a trecut pe lîngă ei, înăcrindu-i tot mai mult. Aşa că au ajuns la concluzii de genul: „Toţi sînt nişte hoţi. Au terminat ţara asta. Iar noi am fost proşti că n-am furat, în rînd cu ei!”. Acum sînt bătrîni şi bolnavi, dinţii li s-au îngălbenit şi au căzut. Ranchiuna îi macină pe dinăuntru, li s-a cuibărit în inimă, în ficat, în plămîni. Dar tot înjură, ponegresc, instigă. Nimic nu le place. Nimeni nu le intră în voie. Cu cei mai slabi se poartă ca nişte satrapi bolnavi de putere. Orice discuţie cu ei este inutilă – nu le poţi schimba convingerile. Mai mult, îţi consumă energia. De aceea, cel mai bine ar fi să ridici o barieră sanitară, un cordon de gînduri pozitive, care să ţină la distanţă germenii resentimentului. Mă gîndesc la toate acestea, în timp ce, la TVR 1, Pleşu şi Liiceanu discută despre ură.

# Luni, 7 februarie. Poate nu este întîmplător că triumful ziarului, ca mijloc de informare în masă, a coincis cu era marilor construcţii ideologice, culminînd cu hecatombele celui de-al doilea război mondial. Dacă ideologia este un mijloc intelectual de justificare a urii, atunci ziarul este vectorul de propagare a ideologiei în rîndul maselor. Desigur, de la Cain şi Abel încoace, ura a fost un simţămînt uman, numai că, pînă la apariţia ideologiilor, ea avea un obiect particular. Îl urai pe omul cutare, pentru că ţi-a făcut cutare nedreptate. În schimb, după ce intelectualii s-au amestecat în treburile statului, construind ideologia, obiectul urii a devenit general. Adică s-au urît grupuri, clase sociale, etnii, popoare. Antisemitismul, nazismul, comunismul – toate au fost ideologii ale urii. Cu mijloacele lor de propagandă specifice. Poate că, odată cu apusul marilor naraţiuni ale urii, nici mijloacele de comunicare în masă nu vor mai avea atîta putere.

# Marţi, 8 februarie. Citesc cu delicii „Scrisorile” lui Ion Ghica, trimise prietenului Alecsandri. Evident, le-am avut odinioară drept materie de studiu şcolar, dar prea puţin mă impresionaseră, pentru că nu mă interesau nici istoria, nici moravurile acestor ţărişoare din apropierea Balcanilor, numite Principatele române. Astăzi, memorialistica lui Ghica mi se pare elegantă în formă şi senzaţională în conţinut. Cum să nu te înfioare nebunia ce cuprinsese Bucureştiul, în timpul ciumei lui Caragea, cu cioclii care jefuiau şi îngrămădeau trupurile bolnavilor încă răsuflînd în mari gropi comune, pe cîmpul Dudeştilor? Cum să nu te uimească vitalitatea neamului ăstuia, care avea obiceiul să chefuiască şapte zile şi şapte nopţi, la vreo nuntă, „cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu, cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu Mare şi cu vutcă de vanilie” ? Şi cum poate să nu te emoţioneze patriotismul sincer şi naiv care transpare din scrisul lui Ghica, atunci cînd vorbeşte despre schimbarea ţării, pe parcursul unei generaţii? De unde se vede, încă o dată, că modernii trebuie citiţi la tinereţe şi clasicii – abia la maturitate. Aş recomanda „Scrisorile” drept lectură obligatorie oricărui politician român. În plus, ce personaj fascinant acest Ghica – descendent al unei familii nobiliare care a dat nouă domnitori, cu studii de litere la Sorbona şi inginerie la Ecole Royale des Mines, francmason şi revoluţionar, agent secret şi bei de Samos, părinte fondator al Principatelor Unite,  ministru şi prim-ministru, vorbitor de rusă, franceză, engleză, proprietar de mari moşii, căsătorit cu fata unui înalt oficial ţarist! Dac-aş avea mai mult timp, aş scrie o serie de monografii pe care aş numi-o „Români excepţionali”.

# Miercuri, 9 februarie. Inspecţie la Şuici, unde găsesc Cula Sultănica în aceaşi stare avansată de degradare. Ce păcat că acest monument de secol XVIII nu poate fi salvat, în ciuda proiectelor de restaurare din 1992 şi 1999! Toată treaba pleacă de la stabilirea regimului de proprietate, ştiut fiind că există o cerere de retrocedare a pămîntului şi a construcţiei. În plus, consiliul local n-a făcut altceva decît să pună nişte folii peste acoperişul găurit, în speranţa că monumentul nu se va degrada. Speranţe deşarte! Degeaba le dai amenzi – înalţă din umeri, justificîndu-se că nu au bani. Şi n-ai cum să-i contrazici. Iar statul? Cîtă vreme Ministerul Culturii are cel mai mic buget din istorie, cum să-ţi exerciţi dreptul de preempţiune?

# Joi, 10 februarie. S-a dus şi Gary Moore, legendarul chitarist al trupei „Thin Lizzy”. S-a stins în somn, într-un pat de hotel, şi n-avea decît 58 de ani. Inima. Şi-o deschisese prea mult, încă din copilărie. Cică, la 11 ani, ascultase un album al lui Clapton şi, de atunci, nu mai lăsase chitara din mînă. Dormi liniştit, prietene! Vom bea un whisky în amintirea ta, Munteanule…
(Cristian Cocea)