# Aristide Ionescu, un fost deţinut politic, ne-a fost ghid în iad # Cea de-a XII-a ediție a simpozionului internațional ”Reeducarea prin tortură” s-a desfășurat săptămâna trecută la Pitești și a inclus o vizită a puținilor supraviețuitori în clădirea muzeu a fostei închisori. Experimentul Piteşti a fost un fenomen unic în istoria ţării noastre, dar şi în cea a Europei. „Reeducarea prin tortură” inventată de comunişti la închisoarea din Piteşti avea ca scop ştergerea personalităţii deţinuţilor şi schimbarea convingerilor politice ale acestora. Deţinuţii – în mare parte studenţi care fie aveau idei contrare doctrinei comuniste, fie sprijiniseră grupările anticomuniste – au fost supuşi la atrocităţi de nedescris în vestita închisoare argeşeană, menite să îi umilească şi să le inducă o stare de degradare fizică, dar şi morală. Vineri, 28 septembrie a.c., în Sala Mare a Primăriei Municipiului Piteşti, a avut loc deschiderea oficială a celei de-a XII-a ediţii a Simpozionului Internaţional „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură”. După festivităţi, invitaţii au avut posibilitatea de a vizita clădirea fostei închisori din Piteşti şi de a participa la slujba de pomenire a martirilor care au luptat împotriva comunismului. Cel care ne-a fost ghid în timpul vizitei în vestita temniţă comunistă argeşeană a fost Aristide Ionescu, un fost deţinut politic născut în judeţul Olt, care şi-a ispăşit o mare parte din detenţie la Piteşti.
Condamnat pentru sprijinirea partizanilor din Munţii Arnota
Aristide Ionescu s-a născut pe data de 7 decembrie 1921, în satul Ştefăneşti, comuna Drăgăşani, judeţul Olt, tatăl său, Ion Ionescu, fiind producător de băuturi alcoolice şi având opt copii, şase băieţi şi două fete. Fiindcă luptase în Primul Război Mondial şi cunoştea foarte bine ororile din tranşee, Ion Ionescu nu a dorit ca fiii săi să ajungă pe front, aşa că i-a sfătuit să urmeze Teologia. Numai doi dintre băieţii familiei Ionescu vor ajunge preoţi şi una din fete preoteasă. Ceilalţi patru băieţi, fie nu au reuşit să intre la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea, fie nu au dorit să devină slujitori ai Bisericii. Pentru a nu fi admis la Seminarul Teologic, Aristide a urmat povaţa dascălului său şi a cântat în faţa comisiei o melodie cu versuri ironice la adresa preoţilor: „Numai popă, numai popă să tot fiu / Ca să iau şi de la mort şi de la viu…“. Picând examenul de la teologie, finalizează cursurile Liceului Lahovary, având posibilitatea de a se înscrie la facultate. A absolvit două facultăţi la Bucureşti: Facultatea de Horticultură şi Academia de Studii Economice, reuşind să scape de înrolarea în armată doar fiindcă urma studii superioare şi avea fraţi mai mari trimişi pe front. Neputând să îşi continue totuşi studiile, Aristide s-a revoltat pe conducerea vremii, devenind partizan al sovieticilor, dar nu pentru multă vreme. Fiind conştient de cruzimea sovieticilor, se va întoarce la vechile convingeri politice. La numai 22 de ani, în luna octombrie a anului 1944, va fi arestat şi închis la Râmnicu Vâlcea, apoi mutat la închisoarea din Olăneşti. În iarna aceluiaşi an va fi eliberat, iar doi ani mai târziu, în 1946, va sprijini o mişcare anticomunistă, drept pentru care va fi din nou arestat.
Reuşind să evadeze din închisoarea de la Horezu, Aristide Ionescu a stat ascuns prin păduri timp de doi ani. În decembrie 1948 e arestat din nou, dar, datorită unui vicleşug privind numele său, e eliberat de securişti. Sprijinind cu alimente fugarii din Munţii Arnota, va fi arestat în noaptea zilei de 2 mai 1949 şi condamnat la 4 ani de închisoare, în temniţa de la Craiova. Ulterior, e mutat la Piteşti. După eliberarea din închisoare, pe 23 iunie 1953, Aristide Ionescu e urmărit de Securitate până în anul 1980, având întocmite pe numele său 20 de dosare de urmărire. Şi deoarece casa părintească devenise sediul CAP-ului regional, Aristide Ionescu se mută împreună cu familia sa la Piteşti, unde lucrează ca muncitor la „Vinalcool Ştefăneşti”. În anul 1990, iniţiază simpozionul internaţional „Experimentul Piteşti”, iar astăzi este vicepreşedinte al Fundaţiei „Memoria” Filiala Argeş.
”Tortura nu era doar fizică, ci și psihică”
„Au murit cel puţin 200 de oameni în închisoarea de la Piteşti”, ne-a spus Aristide Ionescu încă de la intrarea în clădirea fostei închisori. „Dar reeducarea nu era axată numai pe tortura fizică, ci se manifesta şi prin tortură psihică. Deţinutul era adus în stare să nu mai ştie nimic despre persoana lui. Era depersonalizat, supus la umilinţe, în aşa fel încât să nu se mai recunoască pe el, să i se şteargă toată memoria şi atunci i se spunea ce anume să gândească. Se ajungea la forme de umilinţă inimaginabile, inumane. Nu mureau poate, dar nu mai aveau personalitate, şi atunci li se spunea cine sunt şi ce trebuie să facă”, a continuat fostul deţinut politic descrierea ororilor înfăptuite de torţionarii comunişti, în timp ce ne deplasam pe coridorul de la parterul clădirii, de unde intrai, pe o uşă aflată în dreapta, în micuţa curte interioară a închisorii.
„Aici ne plimbam cu mâinile la spate şi capul plecat, timp de 20 de minute pe zi”, şi-a amintit Aristide Ionescu. Intrând şi în subsolul închisorii, dl Ionescu ne-a prezentat celulele, care încă mai păstrau gratiile de la uşă, într-una din celule aflându-se şi scheletul unor paturi suprapuse. „Erau cam 40-50 de oameni într-o celulă. Paturile s-au desfiinţat acum, dar zidurile arătau exact aşa cum sunt şi azi”, ne-a mărturisit Aristide Ionescu. Despre baia închisorii, „ghidul” nostru ne-a spus că nu mai păstrează nimic original: „Duşul era în mijloc. Erau băgaţi câte 5-6 odată şi timpul îmbăierii era de 6 minute. Atât. După care venea seria următoare. Iar în geam era pusă o tablă, care acum a căzut. Nu puteai vedea ce e afară”. Apoi, dl Ionescu ne-a îndreptat atenţia către aşa-zisa „Cameră Neagră”, o încăpere foarte mică, cu zăbrele la uşă, foarte slab luminată. „Cei care în timpul zilei erau prinşi că nu stăteau în poziţia care li se fixase, cei care erau văzuţi de gardian prin vizetă că stau pe pat în timpul zilei, deşi nu aveau voie să facă acest lucru sau aceia care aveau alte abateri, erau pedepsiţi cu aşa-zisa „Cameră Neagră”. Avea numai beton pe jos şi nu era lumină în ea. Toate necesităţile le făceai acolo. N-aveai unde să te aşezi şi erai urmărit prin vizetă de către gardian. Acum s-au făcut modificări. Atunci nu avea nimic în interior. În medie se dădeau între 5 şi 8 ore, în funcţie de ceea ce făceai. Cea mai mare pedeapsă era de trei zile”, ne-a mai povestit Aristide Ionescu. De la „Camera Neagră” ne-am mutat, urcând mai întâi la parter şi apoi, pe o scară spiralată, foarte abruptă, ale cărei trepte începuseră să se dezintegreze, la etaj, pentru a vizita şi Camera 4 – Spital. În capătul scărilor, dl Ionescu s-a oprit, continuându-şi firul povestirii: „De la etajul superior, care acum s-a modificat, s-a aruncat pe casa scării şi a murit, primul deţinut care a vrut să scape de torturi prin moarte. Din documente rezultă că au fost 100 de oameni omorâţi prin torturi. În realitate, ar fi fost în jur de 200 de persoane decedate, dar nu avem date sigure”.
Deşi e declarată muzeu de interes naţional, afaceristul Gigi Axinte şi-a bătut joc de „Camera 4 Spital”, pe care a transformat-o în paraclis
Apoi, Aristide Ionescu s-a oprit în faţa Camerei 4 – Spital. „Aici se produceau cele mai mari atrocităţi. De la camera aceasta ori mureai, ori te mai ducea în spital. Cei aflaţi pe moarte erau aduşi tot aici, unde mureau, fiind apoi duşi jos şi pe urmă îngropaţi. Aici au murit 50 de deţinuţi. Această cameră era cea mai mare încăpere din închisoare. Şi, deşi e declarat muzeu de interes naţional, proprietarul, Gheorghe Axinte, a transformat-o în paraclis şi ţine aici slujbă cu un preot”, ne-a mai povestit vicepreşedintele Fundaţiei „Memoria”. Încăperea, care cu câteva zeci de ani în urmă îndeplinise rolul de infirmerie, era proaspăt renovată, avea pereţii complet albi, pardoseala acoperită cu o mochetă, paraclis şi icoane de diferite mărimi de jur împrejur. „Aici erau turnătorii şi torţionarii. Tocmai această cameră au transformat-o. De ce? Ca să nu cunoască generaţiile următoare ceea ce s-a întâmplat aici!”, ne-a mai spus Aristide Ionescu revoltat. „Când au venit torţionarii aici, în frunte cu Eugen Ţurcanu, eram la Gherla. Acolo li se dăduse etajul 3. Erau în total 250 de torţionari. Apoi au fost împărţiţi în cameră câte 3-4. Induceau în celulă o atmosferă entuziastă lansând zvonul că vin americanii şi ne întrebau cu ce-i putem ajuta ca să scăpăm mai repede de ruşi. Eu şi cu un frate al meu eram condamnaţi pentru că dusesem alimente la partizanii din Munţii Arnota. Le-am spus că am o armă ZBW, dar bani nu am. Fratele meu le-a zis că are 2000 de galbeni, de cocoşei. Eu am primit 4 ani de închisoare, iar fratele meu 7, pentru că el a spus şi despre bani. A spus exact unde sunt banii îngropaţi. Nu ştia nici soţia lui, care a fost luată de Securitate şi dusă la locul respectiv pentru a căuta banii. Şi i-au găsit”, a mai povestit Aristide Ionescu. „Acest experiment de transformare a luptătorului anticomunist în susţinător al comunismului şi al Uniunii Sovietice nu s-a mai produs nicăieri. După ce am fost eliberat mi-am dat seama că reeducarea prin tortură este un fapt unic şi atunci, în fiecare noapte, fără să ştie soţia mea, notam torturile prin care am trecut”, a încheiat Aristide Ionescu.
Iustina HARCO-BURCEA
