Kiseleff 10. La șosea. Locul preferat al protipendadei de altădată. Cu bătăi de flori. „Cu trăsuri, femei cochete și cu fete încălțate cel puțin.” Capitală. București. Azi automobile, mai ales de lux. Bulevardul larg cât 10 străzi obișnuite, între Palatul Victoria și Arcul de Triumf.
Gard din fier forjat. Ghereta portarului. Omul care vrea să treacă pragul porții este somat să se întoarcă. Pe zidul clădirii scrie „Monument istoric”. Dar mai flutură un steag alături. Palatul găzduiește sediul unui partid. Partidul aflat la putere. Căruia îi trebuie asigurată securitatea. Un pericol i-ar clătina poziția. Chiar acest bătrân în baston. Nu este încins cu centură de dinamită. Nu poartă pe mânecă pistol kalașnikov. „Fără puști, fără pistoale, numai cu palmele goale”, cum glăsuiește un vechi cântec popular. Dar mai știi la ce te poți aștepta de la teroriștii ăștia? Și ne aflăm, doar, în criererul liderilor de unde iradiază puterea guvernamentală. Fă stânga împrejur, bătrâne, dacă vrei să-ți fie bine!
Dar ce am eu cu acela? Am, pentru că sunt chiar eu. Ieșit din spital cu un diagnostic foarte grav, am ținut să dau pe aici înainte de a mă întoarce acasă. Ca oricare ins ce se află pe un anumit prag, vreau să-mi retrăiesc amintirile. Altă treabă nu am pe aici. Nu sunt cetățeanul turmentat care să întrebe „Eu cu cine votez?”. N-o caut pe coana Joițica. Nici n-am cerut audiență domnilor Dragnea ori Șova. Nici altcuiva. Domnul Ponta vine sau trece adesea prin Pitești. Dar nu i-am ieștit niciodată înainte. Nu l-am deranjat când s-a întâlnit cu protestatarii de la automobile, cărora le-a promis autostrada Sibiu – Pitești. Aștept minunea…
Aici am petrecut mai bine de doi ani pe la jumătatea secolului trecut, cu legitimație de student al Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”. Sunt autorul romanului „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori”, apărut în trei ediții. Acțiunea cărții se petrece aici. Toate personajele din paginile ei au trecut pe această poartă. Dar iată că scriitorului îi este interzis să pășească pe urmele lor.
Să îl asculte din nou pe Sadoveanu, pe Vianu, pe Călinescu, Petru Dumitriu, Labiș, Zaharia Stancu, Lucian Raicu, Mihai Beniuc, Maria Banuș, Nina Cassian, Mihail Novicov, Fănuș Neagu. O pădure întreagă de scriitori. Azi sunt acolo marii pliticieni ai țării care meditează asupra viitorului și nu trebuie deranjați nici cu târșâitul tălpilor pe alei ale unui moșneag.
În acest palat am locuit și am învățat. Și n-aș dori acum decât măcar să dau o raită prin curte, dacă în sediu nu pot să pătrund. Până la urmă, portarul se îndură să sune undeva. Răspunsul este categoric: nu se poate!
Unde suntem? Pe al cui domeniu? A cui proprietate particulară? Ce familie de aristrocrați îl stăpânește? Ce feudă din timpuri medievale?
Eroare. Nu e decât reședința unui partid politic declarat de stânga. Care se pronunță a fi cel mai democrat. Izvorât din rădăcina poporului.
Și tot stând așa, proptit în poarta veche dar proaspăt vopsită, îmi aduc aminte de o întâmplare peste care ar fi putut să se aștearnă praful uitării, cum se depune peste multe: Venise la Pitești, în campanie electorală de alegeri prezidențiale, domnul profesor universitar, rector în București, Emil Constantinescu, cel care a deschis porțile universității pentru revoluționarii din piață. În rest, un cetățean și el, ca oricare. Ca să nu zic pur și simplu, pentru că nu se știe niciodată ce se ascunde sub cuvinte. Oricum, credincios până la fanatism, din moment ce se lăsa călăuzit de un călugăr fantomatic ce spunea profetic: „Vei ajunge președinte!”. Și a ajuns. Și ziaristul care eram l-am întrebat dacă se va înconjura de forțe armate când va ajunge la putere, nelăsând să pătrundă alții până la el. A fost gata să jure că nu va fi nicio izolare de alegători. Că va avea oricine și oricând acces până la el. N-a trecut mult și l-a ajutat Dumnezeu să se ridice pe scaunul cel de sus. Dar la prima reîntâlnire, casa de cultură a sindicatelor în care era găzduit s-a aflat încercuită de 3 rânduri de polițiști. Își apăra omul pielea. Ceea ce nu l-a scutit să primească în față o stropitură de cerneală violetă, care putea să fie vitriol. Ca să nu mai amintim și de întâmplarea cu domnul Băsescu, celălalt președinte, căruia i se strigau sub fereastră nemaipomenite cuvinte.
Partidul aflat azi la putere cu o majoritate parlamentară zdrobitoare, și-a tras zăvoarele? A făcut din sediu o adevărată fortăreață, cu porți, ferecate, cu poduri suspendate, cu turnuri fortificate? Nu cumva și-a rupt legăturile cu masele de alegători și de cetățeni, să fie doar un caz izolat faptul că un scriitor nu poate să intre aici, măcar în holul clădiri în care se desfășoară acțiunea romanului său?
Palatul de pe Kiseleff 10 are o istorie foarte interesantă. Proprietate a unui mare avocat și politician, Toma Stelian, nu știu dacă a ajuns în proprietatea statului prin donație sau naționalizare. Se pare că a trecut printr-o fază de muzeu. Apoi în stăpânirea Uniunii Scriitorilor. Care l-a cedat, prin președintele uniunii de atunci, Mircea Dinescu, partidului domnului Ion Iliescu.
Iată că această casă a scriitorilor a devenit inaccesibilă, fie măcar pentru câteva minute, pentru unul care face parte din această breaslă, a cronicarilor.
Până la urmă, cazul meu s-a rezolvat. După mai multe apeluri, obținute din treaptă în treaptă, la intervențiile unui ziarist. Mi-a fost trimis și un însoțitor – supraveghetor. Din fericire, o tânără care se arăta foarte bine în calitatea prezentată de ghid.
Se spune că totul e bine când se termină cu bine. Așa a fost și cu mine, în acel moment. Dar cum rămâne cu restul populației în restul zilelor? Și cu viitorul partidului de guvernământ?
(Prof. Marin Ioniţă)
