Ion Minulescu s-a născut la 6 ianuarie 1881 în București și a decedat la 11 aprilie 1944 în București. A fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Minulescu a urmat cursurile gimnaziale și liceale la Pitești, iar cel care a dezvăluit adevărul despre numele său, dar și despre celebra corigență la limba română a acestuia a fost nimeni altul decât criticul literar piteștean Marin Manu Bădescu. Iată în continuare ce este menționat în volumul Documente literare scris de Marin Manu Bădescu despre adevăratul nume și despre celebra corigență la limba română a lui Ion Minulescu. De asemenea, puteți citi în continuare și câteva repere biografice a celui ce a fost Ion Minulescu.

„Documente literare” – Marin Manu Bădescu. Din documentele lui Ion Minulescu

„În placheta intitulată «I Minulescu – nu sunt ce par a fi», București, 1941 citim: «De când am început să mă numesc Minulescu Ion, numele acesta, după cum vedeți, l-am păstrat până astăzi…».
Actul de naștere original, existent la Arhivele Statului din București, ne oferă numele Minculescu. Actul, care poartă numărul 9, este scris în registrul pentru născuți la 8 ianuarie 1881.
«Act de naștere al copilului Ioan, de sex bărbătesc, născut în București, ieri seară la orele 8 și jumătate, în casa părinților săi din suburbia Curtea Veche, strada Covaci, nr. 15, fiu legitim al decedatului Tudor Minculescu și al dnei Alexandrina Minculescu, de 20 de ani, născută Ciucă»…
Extractul de naștere nr. 914 din 21 decembrie 1881, păstrat la Arhivele Statului din Pitești, Fond Liceul «N. Bălcescu», dosarul nr. 37/1897, înregistrează tot acest nume: Minculescu.
În 1967 am publicat articolul «Adevăratul nume al lui Minulescu», iar în 1981 cu ocazia sărbătoririi centenarului său am revenit asupra acestui subiect.
În toate istoriile literare, scriitorul ne apare cu numele Minulescu. Istoricul literar Al. Piru, în ediția a II-a a «Istoriei literaturii române de la origini până în prezent», București, Minerva, 1982, completează pe G. Călinescu astfel: «Ion Minulescu (de fapt Minculescu) a fost de la început privit ca exponentul…».
Anexăm adresa Ministerului de Interne nr. 8710 din 27 noiembrie 1967 și copia de pe certificatul de naștere de la Arhivele Statului din București.
«Legenda» corigenței lui Ion Minulescu s-a acreditat după apariția romanului său «Corigent la limba română». Interpretând ad-literam acest titlu, Matei Călinescu, sub a cărei îngrijire a apărut volumul «Versuri» afirma categoric: «Ion Minulescu, mai întâi corigent, apoi repetent la limba română – circumstanțele au fost povestite pe larg și cu haz în romanul «Corigent la limba română» – este silit să părăsească Piteștii»”.
Menționăm faptul că în, calitate de elev, Ion Minulescu a publicat în revista „Povestea vorbei” din 20 și 27 aprilie 1897 primele sale versuri sub pseudonimul (I.M.) Nirvan, colaborările continuând în 1897 și 1898 în „Foaie pentru toți”, sub semnătura I. Minulescu Nirvan. După mărturisirile sale, tot la Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești, împreună cu colegul A. Gherghel, a scos revista „Luceafărul”, din care nu ni s-a păstrat niciun exemplar.
Cu astfel de preocupări, Ion Minulescu nu putea neglija studiul limbii și literaturii române și să ajungă în situația de elev corigent. Cea mai elocventă dovadă ne-o oferă mediile totale din iunie, rezultate din media anuală adunată cu media de la examen și împărțită la doi.
Comparate cu mediile celorlalți elevi din clasele respective, mediile lui Minulescu sunt dintre cele mai bune”.

Repere biografice

Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922. Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești, a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din București, „Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista „Povestea vorbei”. În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în „Foaia pentru toți”, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din „Jurnalul unui pribeag”, în revista „Viața nouă” a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune „Romanțele pentru mai târziu” în revista „Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi”. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, Henry Bataille, Henri de Régnier, publicate în „Sămănătorul”. Iarna 1906-1907 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele „Romanțe pentru mai târziu” (1908) și în „Fantaziile lui D. Anghel” (1909). În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887-1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri „Garoafe roșii” (1914), „Cântări pentru pasărea albastră” (1923), „Întregire” (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama „Vreau să trăiesc” (1937). Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune păstrării memoriei părinților ei. Urmează anii războiului, 1916-1918, când soții Minulescu se refugiază la Iași. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: „Măști de bronz și lampioane de porțelan” (1920).
La 11 aprilie 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viață la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.