Fără Dacia suntem nimeni în drum!

Cu vreo două-trei luni în urmă, prin vară, am așteptat minute bune la o barieră de cale ferată din Argeș să treacă spre Golești un tren încărcat cu Logan-uri. Erau cel puțin 200 de automobile nou-nouțe, aduse de la uzina din Maroc, prin portul Constanța. Asta e realitatea: Logan-ul se vinde, e cerere pe piață, inclusiv în România, dar mașina nu se mai fabrică în „patria ei natală”, la Mioveni, ci la uzina din Tanger. Motivele sunt mai multe, dar în principal e vorba despre costurile de producție, mai ales de costul energiei electrice, cel mai mare din Europa! Spre exemplu, dacă nu greșesc, uzina Dacia plătește 180 de euro/MWh, față de 70-80 de euro în Spania, unde Renault are altă fabrică. O rușine!

Cu șapte ani în urmă, în 2019, când pe piața de profil din Europa era deja lansată mașina electrică – un inginer îmi arătase o astfel de linie BMW din Leipzig – scriam despre întârzierea unui start important și despre pericolul erodării treptate a producției auto în țara politicienilor mărunți, numită România. Declarațiile recente ale lui Mihai Bordeanu, șeful de la Dacia, și ale lui Viorel Ungureanu, liderul sindical de pe platforma constructorului de la Mioveni, confirmă temerile noastre.
„Ușor-ușor, vom rămâne și fără Dacia. Iar când se va întâmpla asta, sărăcia va bântui prin județul Argeș” – îmi scrie un fost angajat în industria de automotive. Deocamdată, din fericire, îl putem contrazice. Pericolul real la uzina Dacia nu e închiderea în viitorul apropiat, ci pierderea treptată de volume din cauza scăderii competitivității. Modelele fabricate la Mioveni, Duster și Bigster, sunt căutate, se vând, ba chiar, din câte se aude, vom mai primi și comenzi importante din Maroc, acolo unde uzina nu mai face față solicitărilor. Criza însă rămâne la Mioveni.

Despre asta am vorbit și trebuie să vorbim. Dincolo de pălăvrăgeala cu „uite guvernul, nu e guvernul”, de preocuparea pentru funcții și sinecuri, politicienii, oamenii responsabili despre Dacia trebuie să vorbească și să cumpănească. Despre costul energiei electrice, despre predictibilitate fiscală, despre infrastructura adecvată de transport, rutieră și feroviară, despre presiunea pe care o resimt salariații de pe liniile clasice, care își văd periclitate locurile de muncă. Nu i-am auzit decât pe câțiva politiceni abordând astfel de subiecte, dar și aceia au făcut-o, acum, mai mult pentru poze.
„Nu lăsăm noi lucrurile așa” – parcă-i și aud pe unii care spun că, dacă pleacă francezii, abia așteaptă să vină chinezii, că „Geely” e deja la ușă cu mașinile și cu tot ce trebuie... Nu pot spune eu ce va fi. Inteligența artificială – cu care mai vorbesc din când în când – îmi transmite însă că, dacă s-ar muta producția de la Dacia, România ar putea pierde până la 5,5 miliarde euro anual din exporturi și între 55.000 și 90.000 de locuri de muncă vulnerabile direct și indirect, din industria pe orizontală (furnizori, transport etc). Fără Dacia suntem nimeni în drum!