Am avut de-a face în ultimele săptămâni, cu două cazuri de cancer de ovar diagnosticat în stadiu avansat, deși ambele mai fuseseră consultate pe parcursul ultimului an, dar clinic, însă mai ales paraclinic, boala nu a putut fi obiectivată din motive obiective, dar și… „subiective”.
Cancerul de ovar nu este o patologie foarte frecventă, însă, de cele mai multe ori este mortal, deoarece este apanajul vârstei a treia și se diagnostichează de obicei, în stadii avansate.
Clinic, ca orice cancer, însă acesta în mod special, este o boală extrem de parșivă. Debutul înseamnă celebrul sindrom dispeptic – discrete dureri epigastrice, greață, balonări psotprandiale și eventual, tulburări de tranzit intestinal, puse la aceste bolnave pe seama patologiei gastrice, biliare, iar la țară, pe seama „problemelor femeiești” inerente vârstei. Când ajung, pentru vreun consult la spital, clinic este destul de greu să palpezi ceva în abdomen, iar la ginecolog, din păcate, la noi, femeile de 60-70 de ani nu prea mai calcă – o anexă palpabilă la această vârstă ar da de gândit. În final de obicei, femeile ajung la spital din cauza stării de slăbiciune și creșterii în volum a abdomenului, ascita – lichidul din cavitatea peritoneală.
Paraclinic, în stadiile incipiente nimic specific la analizele de sânge, iar la ecografie, rareori se poate suspecta ceva; în stadiile mai avansate ar trebui consultul ginecologic și ecografia să ridice suspiciunea, iar tomografia abdominală și markerul tumoral (niște proteine din sânge, care sunt eliberate de celulele canceroasei CA 125) să pună diagnosticul. De obicei, nu se întâmplă așa; de ce? Pentru că bolnavele își fac o ecografie pe te miri unde, la care, mai mult sau mai puțin subiectiv, nu se observă mare lucru (în general, nu numai pentru patologia în cauză!), iar la ginecolog nu ajung. Se diagnostichează foarte frecvent, prin recoltarea lichidului de ascită și suspiciunea pusă de examenul histo-patologic ce observă celulele tumorale.
Tratamentul, extrem de dificil, deoarece e vorba de femei vârstnice cu patologie asociată, slăbite de vârsta și boala avansată și greu de convins că au ceva sau că se vor face bine, constă în îndepărtarea cât mai minuțioasă a tumorii inițiale și a metastazelor la distanță din abdomen, urmată sau precedată de chimioterapie.
Să exemplificăm cu niște cazuri din ultima vreme: bolnavă de 65 ani, văzută și investigată pentru suspiciunea de cancer de colon (clinic, analize uzuale, colonoscopie, ecografie și CT) în urmă cu un an, este diagnosticată prin puncția ascitei cu suspiciunea de cancer de ovar, alege să meargă la un spital de renume, unde însă, după laparotomie nu se poate decât recolta biopsie și trimite către oncolog cu recomandarea de chimioterapie… paliativă (familiei i s-a spus că „nu mai sunt șanse”).
Bolnavă de 71 de ani văzută și investigată pentru un sindrom dispeptic în urmă cu patru luni (clinic, analize uzuale și ecografie) revine cu ascită (la tușeul rectal, de această dată se simțeau metastazele din pelvis). A ales să rămână la noi, i-am făcut o laparoscopie prin care am diagnosticat cancerul de ovar în stadiul III, i-am făcut prima ședință de chimioterapie intraperitoneală și acum, la 2 săptămâni de la operație, prima ședință de chimioterapie sistemică și a doua intraperitoneală pentru conversie la operabilitate. Deși speranțe prea mari nu sunt, eu și familia încă ne mai agățăm de ele…
Motivele subiective, specifice sistemului nostru sanitar de diagnosticare în stadiu avansat: prezentare tardivă la medic, dar și examinare paraclinică foarte „subiectivă” la ecografie și CT, și faptul că markerii tumorali se pot efectua numai contra cost în numeroase spitale…
Până data viitoare, vă urez
Numai de bine!
Dr. Mădălin Iordache, medic specialist chirurgie generală -Spitalul Municipal Câmpulung-Muscel
0 Comentarii