Refacerea Divanului în Moldova, unionist în sfârșit, a făcut lumea să răsufle ușurată. Delegațiile unioniste au mers la Paris, nu numai cu un da hotărât în ceea ce privește unirea, ci și cu un plan de măsuri coerent privind viitorul țării, în care pe primul loc era aducerea unui principe străin pe tronul principatului ce urma să se constituie. Știau ei ce știau…
Numai că Bruxellesul, pardon, Parisul a zis ”a, nu… noi v-am întrebat dacă vreți sau nu să vă uniți, doar atât”. Și așa s-au întors delegațiile cu buzele umflate. De unire ne ocupăm noi, li s-a spus. Prin urmare, în august 1858 a apărut Convenția de la Paris care spunea cu subiect și predicat cum să se facă unirea: doi domnitori, două guverne, două armate, două capitale, două Adunări, două, două… Singurele instituții comune, care trebuia să se înfințeze la Focșani, erau Comisia Centrală, care urma să facă legi (n-a făcut niciuna), și Înalta Curte de Casație și Justiție, care e lesne de înțeles ce trebuia să facă (nici ea n-a făcut mai nimic…). Totuși să nu exagerăm, pentru că ea avea și părți bune, în special cele lipsite de importanță. Vă sună cunoscut, nu?
Alegerea domnitorilor a creat o uriașă efeverscență, la Iași candidând nu mai puțin de 38 de persoane. Printre ele nume cu greutate: fostul domnitor Mihail Sturdza, Costache Negri sau aga Lascăr Catargiu, șeful poliției (cu acesta s-a ratat, din păcate, o mare șansă, ulterior devenind un mare om politic, cu un sfârșit tragic, de care Cuza se pare că nu a fost străin).
Noaptea de 4/5 ianuarie 1859 a fost probabil cea mai lungă din an. Se trecuse de miezul nopții și rând pe rând cei propuși refuzau candidatura: Alecsandri, Kogălniceanu, Costache Negri… La un moment dat cineva a spus: ce ar fi să-l întrebăm pe Cuza? El nu participa la acea adunare de taină, așa că a fost trezit din somn și, buimac, a primit propunerea de candidatură, pentru că el nu stătea prea mult pe gânduri. Care au fost argumentele celor care l-au propus nu stăm noi acum de ele, pentru că nici marii istorici nu le-au deslușit prea bine.
În Țara Românească lucrurile au mers mai ușor (ca de fiecare dată). Toți candidații s-au retras, astfel că la 24 ianuarie 1859 s-a împlinit ceea ce nici măcar Convenția de la Paris nu prevedea: același domnitor în ambele Principate. O glumă bună, nu? Acum măcar știm cine au fost înaintașii celor care iau acum cele mai importante decizii privind soarta noastră. Cam așa s-a trecut razant pe lângă alegerea unui domnitor cu adevărat providențial, fie el străin sau de-al locului.
Și pentru că erau multe de făcut, un an, doi au trecut cum au trecut, apoi Conu Alecu și-a revenit: femei, țigări, băutură, jocuri de cărți, intrigi, etc. Noroc că ceilalți unioniști în frunte cu Kogălniceanu și-au făcut treaba… Trebuie menționat că, în tot acest timp, eminența cenușie, Charles Librecht (Cezar, cum îl alinta Conu Alecu), a fost în permanență în preajma sa, cu influențe malefice. Voi veni în curând cu argumente. Dar nici cu noul principe nu-mi era rușine. Se știe că Alexandru Ioan Cuza era ateu (mai târziu s-a spus ”liber cugetător”). Aceasta poate și pentru că era mason. Singurul ierarh al bisericii cu care comunica era Calinic de la Cernica, ulterior santificat de Biserica Română. În epocă circula o anecdotă reprodusă într-o carte a scriitorului bisericesc Dan Ciachir: „Se întâlnește Cuza cu Sfântul Calinic de la Cernica.
– Ce mai faci, Prea Sfințite? Tot cu rugăciunile?
– Tot cu rugăciunile, Măria Ta.
– Nu îmi citești și mie una? Care mi-ai citit-o?
– Moliftele Sfântului Vasile, Măria Ta.”
După cum cred că știți, aceste rugăciuni se citesc doar nebunilor și celor posedați…
Prof. dr. Cornel Carp