Pia Brătianu, personalitate fabuloasă, pe nedrept uitată astăzi, s-a aflat timp de peste 50 de ani, cu discreție, în miezul celor mai importante evenimente din istoria României, de la Unirea Principatelor până după Marea Unire din 1918. Pia Brătianu a fost, după cum scria istoricul Ion Nistor, zeitatea nevăzută care „a suflat vânt bun în pânzele corabiei cu care Brătienii au navigat bărbătește și cu mult folos pentru țară prin furtunile istoriei noastre”. Parcă Dumnezeu a smuls-o pe fiica pitarului Luca Pleșoianu din previzibilul ei destin neînsemnat, de mică boiereasă din Râmnicu-Vâlcea, și i-a dat altul și anume acela de suflet neînfrânt al unei familii care a dat României patru prim-miniștri și o pleiadă de savanți și artiști. Fără ea, marea dinastie politică a Brătienilor nu ar fi avut aceeași vigoare. Fiindcă niciuna dintre marile lor realizări istorice nu s-a petrecut fără știrea și fără părerea Piei. Și n-a fost decât o femeie simplă, dar cu un formidabil instinct care i-a condus fiecare pas în viață.
Iubirea unui „patriarh”
Forța bătrânului Ion C. Brătianu, „patriarhul politicii românești”, venea, chiar și la acea vârstă, din caracterul lui de luptător neobosit și din însuflețirea pe care Pia i-o insufla cu dragostea ei. Primul-ministru de atunci primea, la 65 de ani, scrisori printre ale căror rânduri ardea nestinsă dragostea vieții lui. „Iubitul meu, îi scria Pia, eu nu ți-am trimis nici o manifestare publică pentru aniversarea noastră (6 iulie, cununia). Te mai sărut încă o dată pentru toată afecția ce ai pentru mine și pe care câteodată nu o merit, când te cert, cum ziceți voi, dar poate atunci te iubesc mai mult… Pesemne că numai noi amândoi avem inimă, fiindcă suferim de despărțire”. Iar el îi răspundea: „Când te-am luat, îmi erai dragă, în urmă, pe lângă dragoste, se adăugase, nu milă cum zici tu, ci o simpatie (…), iar de la un timp încoace te-ai înhățat de toată ființa mea”. Ion C. Brătianu și Pia s-au cunoscut în 1858. Ea era abia o fetișcană de 16 ani, cu o educație de pension, fără părinți, în grija a doi unchi cu vederi conservatoare. Brătianu, cu 20 de ani mai în vârstă, s-a îndragostit de cum a văzut-o printre celelalte domnișoare invitate la un ceai în casele unui amic de-al său din Râmnicu-Vâlcea. Unchii ei s-au opus unei căsătorii când Ion C. Brătianu le-a transmis, prin intermediari, dorința lui de a se căsători cu fiica răposatului Luca Pleșoianu, cel care își lăsase averea, prin testament, țăranilor.
„Legea neamului ne leagă”
Pia și Ion C. Brătianu au locuit la Anica, sora mai mare a lui Ion, într-o cameră sărăcăcioasă, până când a fost amenajată casa din Ștefănești, care va deveni un fel de Mecca a liberalilor, un loc unde s-au luat cele mai grele decizii pentru soarta României, dar, mai întâi, paradisul luminat de o iubire cum rar cunoaștem în rândul personalităților noastre istorice. Aici avea să li se nască primul copil, Florica, dispărută dintre cei vii la numai 3 ani. Cu numele ei a fost botezat domeniul din Ștefănești. Ulterior Pia a născut alți șapte copii: Sabina (1863-1941, căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino, descoperitorul vaccinului antidifteric), Ion (1864-1927, de cinci ori prim-ministru, cel mai mare om politic și de stat al României, artizan al Marii Uniri de la 1918, tatăl marelui istoric Gheorghe Brătianu), Constantin (1867-1950, inginer constructor și agronom, ultimul președinte al PNL, mort în închisoarea comunistă de la Sighet), Vintilă (1867-1930, prim-ministru, primar modernizator al Capitalei, ministru de război în prima conflagrație mondială, ministru de Finanțe), Maria (1868-1945, mama poetului Ion Pillat), Tatiana (1870-1940), Pia (1872-1946, căsătorită Alimăneșteanu). Toți crescuți și educați de Pia în respectul adânc față de valori fundamentale: Dumnezeu, țara, familia, onoare, sacrificiu, toate sub deviza „Legea neamului ne leagă”.
Pia și-a dat acceptul ca Ionel Brătianu să fie dus pe front la numai 13 ani
În scurt timp, tânără soție a lui Ion C. Brătianu învață franceză, istorie, gramatică și își desăvârșește cunoștinţele literare din pension. Sunt ani grei, de lipsuri materiale și de încrâncenate bătălii politice, luminați doar de iubirea lor: unul față de altul și a amândurora față de copii. Acestora, Pia și Ion le întocmiseră un program sever de instruire, ziua începând cu dușul de dimineață și încheindu-se cu rugăciunea într-o cameră cu pereții acoperiți de un imens drapel tricolor. Pia, suferind cumplit de fiecare dată când unul dintre copii nu-i era alături, își dă acordul, în 1877, ca Ionel, viitorul mare om politic, să fie dus pe front, la numai 13 ani, să vadă cu ochii lui trupele române luptând pentru independență. Ea vedea, mai ales în băieți, niște continuatori de nădejde ai operei patriotice a tatălui lor. Copiilor le-a dat, lucrând în acest scop zi de zi, cea mai bună educație și i-a format în spiritul înalt ce aveau să-l dovedească toți. Pia este sfâșiată de durerea despărțirii temporare de fiii săi: „Nu pot să mă obișnuiesc cu despărțirea, îmi este foarte penibil. Când va veni timpul să nu mai fim astfel împărțiți? Aceasta este soarta noastră, a părinților: a continua viața de sacrificiu pentru binele vostru”. Dar acest șuvoi fierbinte de dragoste maternă se oprește brusc atunci când mama află că Ionel, ajungând la Paris după trei zile și trei nopți de mers cu trenul, nu s-a prezentat în acea zi la cursuri, și este înlocuit de intransingență: pur și simplu nu-i mai scrie niciun rând, ceea ce îl face pe tânărul Brătianu să sufere cumplit. El scrie disperat: „Când mă gândesc cât mai am până să vă văd pe toți, mă apucă groaza. Cu atât îmi pare că trece de repede zi cu zi, cu atât de nesfârșit îmi pare acest an, mai ales că de trei zile nu am primit nici o știre de la voi. Prin urmare, Mamă dragă, Tată dragă și voi toți copii, scriți, scriți și iară scriți!”. Pia Brătianu a trăit așteptându-l o viață, de pe unde era el chemat de îndatoriri, pe iubitul ei soț, căruia îi scria de câteva ori pe zi, arsă de dorul lui. Nu a ezitat să-și vândă moșia de zestre pentru a-i acoperi cheltuielile periplului în căutarea unui principe strain. Îl ținea la curent cu toate mișcările politice de la București, îl încuraja, îi dădea sfaturi, și multe din ele au fost urmate întocmai, împlinindu-se fericit, așa cum l-a sfătuit în taină și pe Ionel în momente de răscruce, până la moartea ei, în 1920, ceea ce i-a atras supranumele, de o rară căldură lăuntrică, de „bunica României Mari”. M.I.
0 Comentarii