Rareori găsești în istoria unui popor trei personaje, trei conducători care să se așeze aproape perfect într-un tipar care să se exprime prin indolență, lipsă de moralitate, ipocrizie, afemeiați, o inteligență peste medie, folosită de regulă în scopuri personale etc. Ei sunt, într-o ordine cronologică, Alexandru Ioan Cuza, Carol al II-lea și Traian Băsescu. De primii doi voi încerca, pe măsura posibilităților, să mă ocup eu în continuare. În ceea ce-l privește pe Traian Băsescu, vă las pe dumneavoastră să vă dați doctoratul în istorie.
Mentalul colectiv îl percepe și în zilele noastre pe „Domnul Unirii” extrem de pozitiv, ca fiind cel care, dincolo de meritul de a fi realizat unirea, a dat pământ țăranilor, a introdus reforme aproape în toate domeniile, accelerând modernizarea țării, a fost un luptător tenace împotriva corupției. Marele merit al lui Cuza rămâne însă de a nu se fi opus acestor reforme, el văzându-și de ale lui… Cât privește corupția, vom vedea. Promotorii acestor reforme făceau parte dintr-un alt aluat. Ei chiar aveau simțul istoriei, fie că erau liberali sau conservatori, fie că se numeau Kogălniceanu, Alecsandri, Costache Negri, Barbu Catargiu, C.A. Rosetti și lista poate continua. Istoriografia comunistă nu avea cum să-i prezinte la pachet, pentru că era vorba de moșierimea și noua burghezie retrogradă. De aceea am făcut din Cuza un personaj ce se plia perfect pe noua ideologie care se baza pe rolul maselor în istorie. Și, uite așa, Cuza a devenit un personaj extrem de popular, mereu de partea și în mijlocul mulțimilor, un personaj de roman, fabulos, dar care era o pură ficțiune. Și cum mulțimilor le plac poveștile, Cuza a avansat rapid în preferințele românilor. Un sondaj realizat în 2002 privind prsonalitățile care au influențat pozitiv istoria românilor îl situa în fruntea acestora cu 62% din opțiuni, urmat la distanță de Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare. De aceea și riscul de a spune lucrurilor pe nume este mare, dar nu am ce face. Este posibil să pierd și bruma de capital de simpatie pe care mi-am câștigat-o pe parcursul a mai bine de un an ținând această rubrică.
Alecu, așa cum era denumit în cercul de prieteni, este înscris de părinții săi (Ioan, coborâtor dintr-o veche familie moldovenească, și Sultana, de origine greco-italiană) la pensionul francez de la Iași al lui Victor Cuvenin. Aici i-a avut colegi pe Kogălniceanu și Alecsandri. Aceasta în primii ani, pentru că Alecu s-a oprit după doi ani. Nu i-a plăcut cartea niciodată. Învățătura, pentru că vom vedea mai târziu că îi plăceau la nebunie altfel de cărți. După o metodă des întâlnită și astăzi, tânărul vlăstar al familiei Cuza merge la Paris, unde, cu chiu cu vai, își ia bacalaureatul în litere la 8 decembrie 1835. Se oprește aici cu studiile după ce încearcă, fără succes, medicina și dreptul. Prin comparație, Kogălniceanu a făcut două doctorate, unul în drept la Sorbona și celălalt în istorie la Berlin, cu celebrul istoric Theodor Momsen. Este atras, în schimb, de „școala vieții” din Paris, făcându-și ucenicia într-ale amorulu, dar și învățând cu sârg regulile cazinourilor. Cele de mâna a doua bineînțeles, pentru că era o îndeletnicire costisitoare, iar lipsa de bani s-a făcut repede resimțită. După doi ani de tocat bani și tăiat frunză la câini, părinții îi sistează tainul și Alecu este obligat să se reîntoarcă în țară.
Cu așa material de documentare, Eminescu spunea în „Scrisoarea III”:
”La Paris, în lupanare de cinisme și de lene
Cu femeile pierdute și-n orgiile obsecene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețile la tos
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?”!
Evindent, nu se referea la Conu Alecu, dar nici prea departe nu era. Ceea ce se va vedea în episodul următor.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii